2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.5)

21 octombrie 2008
(scuze, e un fragment cam lung…)
 
4.
 
- Hai s? preg?tim masa! Repede, repede, repede! – se ridic? deodat? Andrei de pe scaun. Hai, hai, hai, b?ga?i c?rbuni! – îi îndemn?, râzând, pe Nina ?i pe Filip, în timp ce se repezea în gr?din?. Tat?, zi-i lu’ Fevronia c? vreau s? facem o mas? ca lumea.
- Hai c?-i spun, zise domnul Vasilescu, luând-o agale spre buc?t?ria de var?.
Între timp, Andrei, Filip ?i Nina se apucar? de s?pat o groap? la cap?tul rândurilor de fasole. Îndesar? ceva lemne în ea, se for?ar? o vreme pân? ce reu?ir? s? le dea foc (Andrei nu-i l?sase s? aduc? gaz, preferând s? se chinuie cu ni?te surcele), dup? care aprinser? câte o ?igar?, a?teptând ca focul s? se potoleasc? ?i s? lase doar o gr?mad? de t?ciuni pe fundul gropii. Apoi, puser? gr?tarul ?i, din nou, intrar? în vitez?.
- Ia, adu ?i vreo doo-trei ro?ii, m?i Filip, porunci Andrei în joac?.
Filip t?ie ro?iile ?i se apuc? s? ung? gr?tarul cu ele, tacticos. În gr?din? se ridic? un miros sfârâitor.
- Mujdeiu-l fac eu! – stabili Nina. Cu bulion, m?rar ?i ou b?tut.
Se duse în fundul gr?dinii ?i culese o mân? de usturoi, dup? care se repezi în buc?t?ria de var?. Iar Andrei:
- Mujdeiul o s? fie tocmai bun pentru fâ?e.
 
 
Aliniar? pe?tii pe gr?tar. Puser? felii de ro?ie peste ei. Se auzi din nou sfârâitul. Apoi, aliniar? printre pe?ti ceva ardei gra?i, despica?i pe lungime. Pe?tii începur? s? se pr?jeasc?: argint-verzui, negru-alb?strui. Fumul înec?cios.
Începuser? s? vin? ?i ceilal?i de la plaj?. Curtea zumz?ia de discu?ii umede – salivau, ai naibii, cu to?ii. Dan ap?ru ?i el în gr?din? ?i o privi fix pe Nina, care adusese deja un bol de lemn plin ochi cu un mujdei gros, g?lbui. Andrei surprinse privirea lui Dan, dar f?cu un semn scurt din cap.
- Nu, zise el în ?oapt?.
- Poftim? – întreb? Nina.
- Nooo, nimic, zise Dan, zâmbind larg. M?i, Andrei, e?ti teribil cu pe?tii ??tia. Iar tac-tu e teribil, ?i el. Voi doi, se uit? Dan la Nina ?i la Filip, voi doi a?i mai auzit de-un regalist în via?? prin România anului ’83?
Nu-i r?spunser?. Andrei ridic? din umeri.
- Are vreo importan?? dac? în România mai sunt regali?ti în via???
- Cum s? nu, f?cu Dan. Noi, românii, nu ne împ?r?im dup? ce vrem acum, ci dup? nostalgii.
Andrei r?mase pu?in pe gânduri, apoi izbucni în râs. Se uit? dup? Filip, care r?zuia solzii unui stavrid argintiu, dup? care o examin? pe Nina din cre?tet pân? în t?lpi. Ridic? din umeri.
- Ce p?cat, spuse el, privind la Dan cu în?eles, dup? care relu?: P?i, da! Noi doar ne amintim, este? Hei, tat?, schimb? el vorba, ai scos pepenele ?la dân pivni???
- Aoleo, m-am luat cu vorba, exclam? domnul Vasilescu. Scuz?-m? o clip?, îi spuse rectorului ?i se repezi în beci. Dup? câteva clipe, reveni cu un pepene imens, lunguie?, cam cât trunchiul lui de gros, pe care abia-l putea c?ra.
- Tiribombaaaa, strig? Filip. B?h, cât de mare e! Cine l-a adus?
- P?i, io, zise Andrei. E un sat de t?tari mai jos de Hagieni, Kitap-dere se cheam?. E un c?tun ascuns între coline. Fac ?ia ni?te pepeni…
Se apucar? de preg?tit masa. Nina r?mase pu?in în urm? ?i-l întreb? pe Filip, în ?oapt?:
- Nu-mi spui care e povestea lui Andrei ?i a lui Dan? Ce anume au f?cut ei doi?
- De ce vrei s? ?tii?
Nina zâmbi – în m?-sa, cum s?-i spun? c? avea presim?iri?
- Sunt femeie. Prin urmare, sunt curioas?.
- Sunt b?rbat. Prin urmare, sunt gelos, stabili Filip, pufnind în râs. Cineva d?du drumul la muzic? – era o caset? cu The Clash: Rock the Casbah. Rectorul d?du ochii peste cap, dar domnul Vasilescu îi spuse c?, al?turi de un vin bun, n-o s? se bage de seam?.
În fine. Se a?ezar? la mas?. Discu?iile se stinser? încet-încet, afundându-se, treptat, sub ritmurile de underground samba-rock în care era vorba despre Islamul biruitor. Mda… Cât despre meseni, ei înfulecau pe?tii prin?i de Andrei, beau din vinul f?cut rost de tat?l lui Andrei, iar ca desert îi a?tepta pepenele pe care Andrei îl adusese tocmai de la Kitap-dere.
- Î?i mânc?m bucatele, domnule Vasilescu, începu rectorul, a?a c? azi o s?-?i fim vasali. Po?i s?-mi spui ce poveste vrei, c? n-o s? mai comentez nimic.
- Ah, p?i… parc? începusem ceva azi-noapte… P??ania aia care începea pe când jucam tenis lâng? Hipodrom, în Her?str?u, cu Irinel Malaxa, cu Mironescu ?i cu înc? cineva, nu-mi mai amintesc cine era. Terenurile erau cam pe unde se afl? acum pavilionul H… O zic p-asta?
 
 
- Zi-o, dom’ Vasilescu, f?cu Teo, c? noi o s? credem orice, pe cuvânt! E prea bun? masa ca s? nu mearg? o poveste cu regi.
Domnul Vasilescu îl amenin?? cu degetul, în glum?, dar nu mai era nevoie de asta: to?i ceilal?i îl huiduiau deja pe Teo, îndemnându-l pe Vasilescu s?-i dea drumul.
- Bine, bine, se bucur? domnul Vasilescu, reluând firul povestirii. A?adar, eram la tenis cu Irinel Malaxa, cu Mironescu ?i cu înc? cineva. Ei, ?i apare regele cu ultima lui ma?in?, o Hispano-Suiza nou-nou??! Era o H6C, model 1938, argintie, ma?in? stilat?, cu atitudine, nu ca dulapurile care ambuleaz? azi pe ?osele. ?i-i face suveranul semn lui Mironescu, iar Mironescu ne las? balt? cât ai zice pe?te, se urc? al?turi de suveran, ?i ?up! – spre ?osea.
 
 
„Ar trebui s? plec?m ?i noi,” îmi zice Irinel. „La ora unu m? a?teapt? ?i pe mine la Pele?, avec mon chevalier servant, oricare ar fi el. Hai ?i tu, c? regina-mam? d? mese bune…”
Ce era s? fac? Imvita?ie n-aveam, dar domni?oara Malaxa mi-a zis c? nu face nimic, c? s? merg pe mâna ei. Aveam Packard-ul parcat în fa?a Palatului Elisabeta, a?a c? ne-am urcat ?i noi în ma?in?, ?i, ?u?ti! – dup? rege ?i Mironescu.
I-am prins abia pe la Ploie?ti, c? regele era cam vitezoman . Când ne vede, Mironescu ne face semn ?i ne zâmbe?te cu schepsis. Mihai ne arunc? o privire, în treac?t, în timp ce noi îl dep??eam, dar, nesuportând s? i-o ia cineva înainte, acceler? ?i ne l?s?, naibii, în urm?. Conducea ca un diavol, fir-ar el s? fie!
„Eh, ce faci, Dinule?” – m? întreab? Irinel.
„Doar n-o s? m? iau la întrecere cu regele!”
„Ah, nu ?tii c?-i place?” – îmi zice ea ?i m? ciupe?te de bra?. „Dac? nu-l provoci acum, n-o s? te bage nicicând în seam?.”
Ce era s? fac? Am accelerat ?i l-am dep??it din nou. ?i, tot a?a, ne-am dep??it unii pe al?ii, el cu Hispano-Suiza, eu cu Packard-ul. Irinel izbucnea în râs ?i aplauda, Mironescu zâmbea ?i-l tot încuraja pe Maiestatea-Sa, pân? ce-am ajuns la serpentinele de la Posada, nechimbate de atunci, v? spun asta ca s? ?ti?i! Era o zi cald? de septembrie, d?dusem capota la o parte ?i ne tot f?ceam semne cu mâna, eu cu Mironescu. Regele, încrâncenat, reu?ise s? ne-o ia înainte, bine de tot. Deja uitasem c? m? întreceam cu el, ?i-mi f?ceam calcule cum s?-l dep??esc din nou. Cu numai vreo sut? de metri înainte de palatul Bibe?tilor din Posada, e o curb? unde, de regul?, n-ai ce s? faci ?i trebuie s? încetine?ti. Cobor într-a treia ?i-o calc, dar o calc tare de tot, b?rbierind u?or ambreiajul – intru în curb? într-un derapaj controlat ?i m? reped s?-l dep??esc pe rege, scrâ?nind din ro?i. Mihai se sperie ?i-mi face loc, numai c? eu exersasem figura de nu ?tiu câte ori pân? atunci: am l?sat ambreiajul brusc ?i am accelerat în plin derapaj, ?â?nind ca o n?luc? pe lâng? Maiestatea-Sa. Era un truc ordinar pe care tata, dumnezeu s?-l ierte, îl înv??ase de la pilotul Agarici, ?la care topea bol?evici în b?t?liile aeriene.
Eh, dup? figura aia, regele n-a mai avut cum s? ne dep??easc?. Când s? intr?m în Sinaia, Maiestatea-Sa îmi face semn cu farurile, din spate.
„S? vezi c? l-am sup?rat,” îi zic domni?oarei Malaxa.
Opresc, m? dau jos, regele se d? jos ?i el ?i o ia spre noi, noi o lu?m spre el, ne întâlnim pe la jum?tatea distan?ei, Irinel face o reveren?? în mijlocul drumului, eu m? înclin, iar Mihai îmi spune, destul de nervos ?i, din cauza asta stâlcind cuvintele mai tare ca de obicei:
„Mi-ai pl?cut, domnule. Dar ?i se pare elegant s?-?i dep??e?ti suveranul ca s? ajungi înaintea lui la dejun?”
„Aveam de gând doar s? deschid calea Maiest??ii Voastre,” îi r?spund eu pe muchie de cu?it, între respect ?i obr?znicie. Regele se întoarse la ma?ina sa – dumnezeule, cât de superb? era! Nu ?tiu dac? ?ti?i cum e o Hispano-Suiza H6C… Pe vremuri, ma?inile – schimb? Vasilescu vorba – ma?inile reproduceau cu oarece întârziere curentele din arhitectur?, dac? vre?i s? ?ti?i. Adic?, vreau s? v? spun c? o Hispano-Suiza era înc? ceva extrem de Art Nouveau, spre deosebire de… col?uro?enia care ne c?dea în cap de când inventaser? nemernicii ?ia de colegi ai mei cl?dirile Art Deco. Ca s? pricepe?i, trebuie s? v? gândi?i c? o Hispano-Suiza sem?na cu Casa Mila a lui Gaudi în plin? mi?care, era fluid? precum o anghil? ?i împodobit? precum o prin?es? timid?… Era ca o femeie voluptuoas?, doldora de feromoni, r?t?cit? printre scoabele alea care se fâ?âiau ?i atunci, ca ?i acum, pe catwalk… Era precum o Iudit? n?prasnic? dup? ce luase capul lui Holofern – of, a?a era o Hispano-Suiza H6C!
 

 
M? rog… R?m?sesem când regele se întoarse în ma?ina lui superb?. Mironescu îmi f?cu un semn scurt s?-i las pe ei înainte ?i s?-i urm?m, potoli?i, la Pele?.
„Ce zici? Am f?cut-o de oaie,” îi spun don’?oarei Malaxa.
„Stai lini?tit! M?car acum, e?ti invitatul lui. E?ti independent, dragule,” f?cu ea aluzie c? altfel ar fi trebuit s? intru la dejun pe invita?ia ei…
- Dom’ Vasilescu, îl întrerupse Teo, în ce an s-a petrecut chestia asta?
- În 1943.
- Nu v? sup?ra?i… Da’ atunci era r?zboiul. Dumneavoastr? cum de juca?i tenis în vremea aia?
Mesenii cam morm?ir? – Teo ?sta, tâmpitul ?sta de Teo…
Vasilescu nu se ?ifon?, îns?. Î?i suflec? pantalonul fin, de in (nu purta decât pantaloni lungi când lua masa) ?i le ar?t? tuturor gamba stâng?: acoperit? de o cicatrice urât?, în form? de stea, gamba p?rea s? aib? o depresiune scofâlcit? pe undeva pe la mijlocul ei. În plus, era evident c? tibia f?cea un discret unghi obtuz în afar?.
- Chestia asta am încasat-o în iunie 1942, în timpul asediului Sevastopolului. Eram cu Divizia a 4-a Vân?tori de Munte, sub comanda generalului Manoliu. A?a c?, înainte de a juca tenis la terenurile din Her?str?u, am fost ?i pe front. Nu prea mult, doar vreun an, dar atât am reu?it eu s? fac turism de r?zboi înainte s? fiu r?nit.
 

 
- Oh, scuze, domnule Vasilescu, zise Teo, încurcat. Nu ?tiam…
- Nu face nimic, puiule… Acolo, pe front, l-am cunoscut ?i pe tat?l t?u, m?i Filip, p?ru s?-?i aminteasc? domnul Vasilescu, deodat?. Tudor Canta – era c?pitan – dar el a rezistat îndeajuns ca s? ajung? la Stalingrad…
Filip î?i vârî capul între umeri. Îl priveau cu to?ii, a?teptând o replic?, a?a c? Filip r?spunse, cam în sil?:
- Habar n-aveam c? l-a?i cunoscut pe tata.
Ion Gâlea î?i drese glasul:
- Nu ?tiam c?-l ?tii pe Tudor, Dinule.
- Oh, îl ?tiu bine de tot. Adic?, l-am cunoscut pe front. Era un om dintr-o bucat?. Inventiv ?i curajos. Conducea un batalion…
- B?i, ?i l-au prins ru?ii pe taic?-t?u? – se b?g? Andrei în vorb?. Filip f?cu semn c? da. P?i, relu? Andrei, înseamn? c? a stat câ?iva ani pe la ei. Am auzit c? prizonieratul din URSS dura cel pu?in cinci ani.
T?cuser? cu to?ii, privind ?int? la Filip – un ins îmbr?cat într-o fust? tailandez? unisex, din pânz? albastr? de Phuket. La casetofon cânta Joe Jackson , Steppin’ Out. De pe ?osea se auzea rata: accelera, chinuit, în huruit de cilindri, ax cardanic ?i bielete, îndreptându-se spre frontier?.
- Unii au stat ?i mai bine de zece ani, începu Filip, dar tata s-a descurcat. S-a întors în ?ar? în 1944, cu divizia Tudor Vladimirescu.
- Ah, cu comuni?tii, se destinse Teo deodat?. ?i de ce spui asta de parc? ?i-ar fi ru?ine?
- Nu mi-e ru?ine. Asta a fost. A?a a ales tata.
- Eh, Tudor Canta avea origine bun?, explic? domnul Vasilescu. N-avea nici un fel de proprietate, era r?ze?, sau mo?nean, c? nu-mi amintesc cum se numeau ??ranii f?r? proprietate din Arge?… Voi sunte?i dân Arge?, nu?
- Da. Dân Arge?, recunoscu Filip. Tata, adic?, era fiu de ??ran dân Arge?. Da. De la Corbii-de-Piatr?, la poalele F?g?ra?ului, da’ io n-am fost nicicând acolo.
- Mda… pe lâng? Nuc?oara, se încrunt? domnul Vasilescu. Cât de ciudat…
Ceilal?i îl privir? lung pe Filip – nu prea aveau ce s? zic?: mai mult sau mai pu?in, erau la fel ca el, numai c? era prima oar? când unul din ga?c? spunea pe ?leau c? e fiul unui fiu de ??ran ?i c? ta’su c?zuse prizonier la ru?i, dup? care se întorsese acas? pe tancuri, sub steagul ro?u.
Izb?vitorul steag ro?u.
- Tata credea în ideile alea. B?nuiesc c? înc? mai crede. A participat chiar ?i la colectivizare, s? ?ti?i, mai zise Filip, privind ?int? la domnul Vasilescu.
- Eu n-am avut ce s? pierd la colectivizare, c? n-aveam p?mânturi. Tudor Canta nu m-a despropriet?rit pe mine, a?a c? n-am de ce s?-i port pic?. De altfel, nici pe cel care mi-a luat casa din ?ipotul Fântânilor, nu-l ur?sc.
- Nici eu nu-l ur?sc pe tata, zise Filip cu un aer suficient de straniu încât s?-i fac? pe to?i s? izbucneasc? în râs.
- ?i ce mai face domnul Canta acum? – se interes? domnul Vasilescu.
- B?nuiesc c? face bine. Ne vedem extrem de rar. De când m? ?tiu, ajunge acas? foarte târziu.
- Cu ce se mai ocup??
- Fundamental, vorbe?te foarte mult la telefon, zise Filip, zâmbind din col?ul gurii. Tata vorbe?te la telefon în limbi str?ine. E ambasador – un ambasador care, nu ?tiu de ce, nu mai iese odat? la pensie, conchise el, f?cându-i pe ceilal?i s? izbucneasc?, din nou, în râs.
- L-am cunoscut destul de bine pe tat?l lui Filip, spuse rectorul. E un om deosebit, Dinule, s? ?tii.
- Sunt convins. Cum ar fi putut s? ajung? c?pitan în armata regal?, dac? n-ar fi fost o persoan? deosebit?? Mi-ar face pl?cere s?-l rev?d – a? fi curios s?-mi explice de ce a ales ce-a ales, mai ales c? se tr?gea dintr-o zon?… hm, Arge?ul de sub munte e o zon? ostil? comuni?tilor.
- Nu ?tiu dac? o s? v? r?spund?, zise Filip, c? mie nu mi-a r?spuns niciodat? la întreb?ri din astea.
În clipa aceea, Fevronia ap?ru din buc?t?ria de var? cu un co? aburind, plin cu pâine abia scoas? din cuptor. Fiul ei cel mic, cel care b?tuse m?g?ru?ul, o urma, zâmbind pân? la gingii, cu o tigaie plin? cu guvizi pr?ji?i în m?lai.
- Din partea casei, zise Fevronia.
Se puser? din nou pe mâncat, iar Vasilescu relu? povestirea:
- A?a c?, iat?-ne la Pele?. Regele mi-a probat Packard-ul pe aleea ce ducea la Foi?or, dup? care ne-am dus la mas?, la Peli?or. Dejunul, ce s? v? spun, a fost cumplit… Ca s? nu m? fac de râs, m? uitam numai la ce f?ceau ceilal?i, a?a c? n-am în?eles nimic din mas?. Iar la desert, s-a ales praful – am gafat îngrozitor. Am terminat înghe?ata ?i am a?ezat linguri?a murdar? în pahar. Pleooosc! O a doua înghe?at? îmi ateriz? în fa??. To?i se uitau la mine, buimaci. Regina-mam? a f?cut ochii mari. M?nânc a doua înghe?at? ?i, iar??i, a?ez linguri?a în pahar. Pleoooosc! A treia înghe?at?! Regina-mam? trânte?te ?erve?elul lâng? farfurie ?i se ridic? de la mas?, p?r?sind înc?perea, ostentativ. Mihai zâmbi ironic, privindu-m?, iar Irinel Malaxa abia atunci se îndur? s?-mi strecoare la ureche:
„Tacâmul se a?eaz? aici,” – ?i-mi ar?t? un suport de cristal – „c? altfel, înseamn? c? nu te-ai s?turat.”
 

 
Eh, încheie domnul Vasilescu, a?a s-a desf??urat prima mea înf??i?are la Pele?, la mas? cu Maiestatea-Sa.
- Mare parlagiu mai e?ti, domnule, îi zise rectorul atunci, b?tându-l pe um?r. Pe de alt? parte, dac? în plin r?zboi, v? preocupau mai mult problemele de etichet?, pricep de ce v-a dat peste cap o mân? de comuni?ti.
- Care mân? de comuni?ti, domne’? – întreb? domnul Vasilescu ?i f?cu cu ochiul – P?i, am avut de-a face cu masele largi de oprima?i care au f?cut ?i-au dres, ridicându-se, ca unul, împotriva exploatatorilor.
Cei mai în vârst? râser? mânze?te. Tinerii îi imitar? f?r? s? priceap? prea clar ce era într-atât de amuzant când vorbeai de num?rul comuni?tilor la finele anilor ’50.
În clipa aceea, î?i f?cur? apari?ia so?ul Fevroniei, un gr?san cu fa?? rotund?, ro?ie, împreun? cu fiul lor mai mare, Marcel – acesta din urm? îmbr?cat în uniforma alb?, de var?, a ofi?erilor Marinei Militare. În spatele lor, un b?iat cam jig?rit de vreo 14 ani, cu sandale rupte, cu pantaloni trei sferturi, mototoli?i, ?i cu un tricou cenu?iu de murdar ce era.
- Oooh, f?cu so?ul Fevroniei, zâmbind cu gura pân’ la urechi, da’ v?d c? s-a pus de-un chef. Ce mai fac domnii?
Îl invitar? la mas? ?i-i d?dur? din prima o ditamai cana cu vin pe care so?ul Fevroniei o d?du peste cap dintr-o r?suflare.
- B??h, da’ bun vin mai ave?i, domnu’ Vasilescu! Pe c?ldurile astea… he, he… Tu nu bei, m?? – îl întreb? pe Marcel.
- Nu, nu, zise ofi?erul. La opt seara intru în misiune.
- Misiunile voastre, he, he! – pufni so?ul Fevroniei. Ia uite ce chestie ciudat? am p??it pe drum încoa’, schimb? el vorba ?i-i f?cu semn pu?tiului cel jig?rit s? ias? în fa??. Pe dumnealui l-am întâlnit în rat?. Din vorb? în vorb?, am aflat c? are treab? în Vama Veche, la familia Dobrescu – adic?, s?racu’, nu ?tia cum s? dea de casa noastr?… Ia zi, m?, zi ?i la domnii ce vânt te aduce pe-aci, pân Vam?!
- P?i, începu pu?tiul, m-a pus cineva s? vin c-o scrisoare, c? cic? n-ave?i telefon aici în sat.
- Da’ tu de unde e?ti, b?i, tat?? – se interes? Teo.
- Io-s dân Mangalia, da’ lucrez la Neptun. M-a trimis încoa’ o doamn? care zicea c?…
- Stai a?a, îl întrerupse so?ul Fevroniei, dup? care se întoarse spre Andrei. M?i, b?iete, m?i, noi ne ?tim de mult. Hai, mai bine cu mine ?i cu b?iatu’ ?sta în camer?, c? pe tine te caut? cu scrisoarea aia.
- Oh, nu, se înnegur? domnul Vasilescu. Dac? scrisoarea vine de la Neptun, cred c? ?tiu despre ce e vorba.
Andrei pufni în râs.
- L?sa?i, dom’ Dobrescu! L?sa?i-l pe b?iat s? spun? în gura mare care e treaba.
- Cum vrei, Andrei, zise so?ul Fevroniei, nu înainte de a privi, fugar, spre domnul Vasilescu – domnul Vasilescu schi?? un gest scurt, din cap, cum c? asta era. Asta îmi place la Vasile?tii ??tia, zise so?ul Fevroniei. Nu-i încurci cu nimic, orice le-ai face… Ia zi, b?h, târtane, care e treaba? – îl îndemn? el pe pu?ti.
- P?i, cine e Andrei Vasilescu? – f?cu pu?tiul.
- Io, m?!
- P?i, am o scrisoare pentru dumneavoastr?. E de la o doamn? dân Neptun.
- Auzi, b?h, ?i e frumoas? doamna? – se b?g? Teo.
Pu?tiul c?sc? ochii ?i, pre? de câteva clipe nu r?spunse – doar ce se uit? de la unul la altul, la meseni, st?ruind asupra lui Teo ?i a celor trei gra?ii care-l înso?eau. Apoi, se întoarse spre Andrei:
- Pot s? spun?
- Po?i, zise Andrei, mirat.
- P?i, domnu’, i se adres? el lui Teo, doamna aia de la Neptun e mai frumoas? ca tanti aia de lâng? matale, numa’ c?-i ni?el mai b?trân?. Cre’ c? are v’o 28, 29 de ani. Am r?spuns bine? – se interes? pu?tiul la Andrei, abia acoperind hohotele de râs ale mesenilor.
- Ai r?spuns perfect. ?i, zici c? mi-a trimis o scrisoare…
- Mda. A zis c? dac? nu veni?i disear? la ea nu v? mai prime?te niciodat?! Cic? s-a s?turat s-a?tepte.
- M?i, s? fie, zise Andrei în timp ce ceilal?i începuser? s?-l ia peste picior. Ia d? scrisoarea aia încoa’.
Se apuc? s? citeasc?, în timp ce domnul Vasilescu mai turn? o can? cu vin so?ului Fevroniei. Din casetofon se auzea Prince, Purple Rain , dar nimeni nu era atent la muzic?. Eh, m? rog, vinul începuse s? fie din ce în ce mai eficace, iar mesenii se apucaser? s? discute în bisericu?e, înfulecând ?i sorbind la vinul ?la. Elena Chirileanu râdea deja cam prea tare, iar rectorul se lansase într-o discu?ie animat? cu domnul Vasilescu.
- Auzi, m?, Filip, zise deodat? so?ul Fevroniei. Ce spui tu c? l-am auzit azi pe taic?-t?u la radio, în ma?ina 24?
- Pe tata?! La radio?!
- Da, domnule! Nu ?tiu despre ce vorbea, c? bou’ ?la de Stelic?, ?oferu’, are radio cu parazi?i. Da’ el era, Tudor Canta, c? l-au prezentat de mai multe ori.
- Ce chestie, f?cu Andrei. Ce-o mai fi sughi?at domnul Canta azi, c? mul?i l-am mai pomenit!
- ?i cât? lume îl cunoa?te, ceva de speriat, se b?g? ?i Teo, rânjind. Pe care, cum îl întrebi, ?tie câte ceva despre Tudor Canta. P?i, ca s? fiu cinstit, ?i io am un cotoi care-o cunoa?te pe o mâ?? care hale?te la domnu’ Canta în fa?a u?ii, p? pre?…
- Du-te, b?h, d-aci, c? e?ti un invidios nemaipomenit! – s?rir? ceilal?i cu gura pe Teo.
Între timp, discu?ia dintre Vasilescu ?i rector se cam încrâncenase, dup? cum se petrecea de obicei. Elena Chirileanu tot încerca s?-i ?in? în frâu, dar niciunul nu se l?sa:
- Ah, dup? demonstra ?ia de la 8 noiembrie ne-am dat seama, deja, c? alia?ii ne abandoneaz?, zicea Vasilescu. Pân? ?i Radu mi-a zis dup? aia, graseiat, a?a cum vorbea el: „ahr threbui s? ne phreg?tim de ilegalitate, Dinule! ??tia n-o s? se lase pân? nu ne ?tehrg de pe fa?a p?mântului odat? penthru totdeauna. Cum s? lup?i cu nijloace politice cu unii cahre au ca phrincipal? vihrtute faptul c?-?i încalc? phromisiunile?”
 

 
- Fir-ar s? fie, îl întrerupse Andrei pe taic?-s?u, deodat?. Chiar c? trebuie s? m? duc la Neptun. Raluca are nu ?tiu ce probleme.
- Raluca. Da, se înegur? domnul Vasilescu, din nou, dar schimb? rapid vorba, uitându-se la so?ul Fevroniei. Domnul colonel ne-a invitat la Hagieni.
- Ah, o fi vrând s? merge?i la prepeli?e… He, he, acolo e tare frumos, domnu’ Vasilescu… Iar lui Andrei o s?-i plac? nespus. Când v? duce?i?
- Înc? nu ne-am hot?rât. O s? stai mult cu Raluca? – îl întreb? pe fiu-s?u.
- Nu ?tiu. Da’ dac?-i vorba de vân?toare la Hagieni, poate-oi reu?i s-o îmbunez s? vin? încoa’.
- Eh, tu po?i s?-ncerci, zise domnul Vasilescu cu glas amar, dup? care se întoarse, din nou, spre rector. Unde r?m?sesem?
Gâlea îi reaminti. Între timp, discu?iile se animaser?, Teo îl bârfea pe Vasilescu ?i-l f?cea fosil? din care curg b??inile, a?a c?, noroc c?-l m?turaser? comuni?tii, dimpreun? cu Radu ?la care vorbea graseiat ?i de care n-auzise nimeni ?i al?turi de to?i ai lor. Ovidiu îi replic?, îns?, c? ?i ai lor se deziseser? de idealuri ?i c?, mai ales, pe niciunul nu-l ducea mintea s? în?eleag? cu adev?rat c?, dac? ar proceda dup? cum scrisese Marx (niciunul nu-l citise), îi a?tepta o lume mai bun? etc. Rodica, prietena lui Ovidiu, coment? atunci, mai degrab? în ?oapt?:
- Ce tot vorbe?ti, m?i Ovidiu… Dac?, într-adev?r, o fi mai bine ca ?i-n România s? se procedeze, pân? la ultima consecin??, dup? cum a scris Marx, înseamn? c? nu suntem noi f?cu?i pentru ?ara asta… 
- Ai auzit-o? – prinse ideea, din zbor, domnul Vasilescu. ?i asta o spune o tân?r? care n-a prins nenorocirile anilor ’50! – se tot b?ga el în sufletul rectorului.
- Ei, Dinule, ce-a fost, a fost, spuse Elena Chirileanu, sprijinindu-se cu coatele de mas?. Problema acum e cam a?a: ce e de f?cut? C? bine, vedem cu to?ii, nu e!
- Pentru ai vo?tri, asta e o întrebare ciclic?, se amuz? domnul Vasilescu. Periodic, extrema stâng? consult? masele: de la 1870, încoace, nu v? da?i seama unde gre?i?i ?i lansa?i mereu chestiunea asta – ce-i de f?cut? Voi întreba?i, voi r?spunde?i, iar am?râ?ii cred c? sunt lua?i p?rta?i.
- P?i, Elena are dreptate când pune întrebarea, replic? rectorul. Cum dracu’ de-a ajuns România în asemenea hal, încât o tân?r? s? spun? c? genera?ia ei nu-i f?cut? pentru ?ara în care s-a n?scut?
- Nu mai suport discu?iile astea, zise Nina, printre din?i. De mic?, numai asta aud. Ai mei ascult? Europa Liber?, se enerveaz?, dar când se duc la serviciu, tac mâlc. Am 23 de ani, ?i de vreo 15 aud numai porc?riile astea.
- Poate c?, într-o bun? zi, discu?iile astea se vor încheia, îi spuse Dan, privind-o lung.
Filip se pref?cu a nu b?ga de seam? schimbul lor de priviri.
- Tu ?i cu Andrei… – începu Nina.
- Eu ?i cu Andrei avem voie aproape orice, i-o retez? Dan, oarecum ciudat.
- De ce doar voi doi? De ce nu ?i Filip, de pild??
Dan c?sc? ochii, u?or amuzat. Se uit? la Filip ?i zâmbi.
- P?i, Filip n-are cum, c? el nu se bag?. Respect? regula aia care spune c? observatorul nu trebuie s? intre în troac? al?turi de ceilal?i, ca s? nu tulbure experimentul…
- Experimentul? – se mir? Nina. Ce experiment face Filip?
- Filip nu face nici un experiment, el doar ne observ? ?i, într-o bun? zi, o s? scrie despre toate astea. E un om metodic, n-ai b?gat de seam?? – întreb? Dan, apropiindu-se ?i mai mult de Nina.
De ce naiba nu se bag? Filip acum? El nu vede c?… – se întreb? Nina.
- A? ?ti ce s?-?i spun, zise ea în ?oapt?, dac? a? fi sigur? c? dore?ti doar ceea ce vor ?i ceilal?i, Filip inclusiv. Numai c? tu mai vrei ?i altceva… Are leg?tur? cu chestia despre care nimeni nu vrea s?-mi povesteasc?? Ce-a?i vrea voi, tu ?i cu Andrei, de la mine, de fapt?
- Acum, eu vreau doar s? rezolv problema lui Le Corbusier, iar asta n-are leg?tur? cu tine… Eu vreau s? aflu cum ar trebui s? arate un Muzeu Invers, atât ?i nimic mai mult, conchise el, examinând-o rece, de sus pân? jos, st?ruind asupra umerilor, asupra taliei, asupra feselor care se reliefau prin fusta de pânz? sub?ire, asupra coapselor pe care le ghicea ca f?când fa?? cerin?elor lui ?i, în final, asupra ochilor. Erau vii, iu?i ?i energici.
- Ochii t?i îmi arat? c? ai fi ceea ce trebuie, mai ?opti Dan, dar eu n-am acum timp de asta. Din p?cate…
- Dar… dar dac? Filip ar spune nu, indiferent ce ai dori tu?
- Eh, Filip doar constat?. Conquistadorul sunt eu, o lu? Dan pe nepreg?tite.
- Am în?eles, se enerv? Nina. Ochii îi sc?p?rar?: de unde naiba ?tia Dan c? ea se gândise la el, ca ?i la Andrei, cu cuvântul ?sta – conquistador? M? rog, îi sufl? ea lui Dan printre din?i, într-un târziu, probabil c? n-o s?-?i pese, dar afl? c? tu ?i cu Andrei ar trebui s? fi?i mai aten?i. Cu mult mai aten?i!
- De ce?
- E?ti un tip sagace! Afl? ?i singur! – încheie ea ?i se ridic? de lâng? Dan, ducându-se spre Rodica. O întreb? ceva despre p?rin?ii ei, pe care nu-i mai v?zuse cam de multi?or. Mama Rodic?i, mai ales, era o femeie adorabil?.
Curtea întreag? zumz?ia de discu?ii. Marcel, fiul cel mare al Fevroniei, se apropie de Andrei ?i-l întreb?:
- Pleci cu ma?ina? – Andrei  f?cu semn c? da. Pe la ce or??
- La cât trebuie s? fii la unitate?
- La opt f?r? vreun sfert.
- P?i, hai c? te duc eu, Marcele.
- Ce ziceai despre vedetele alea, domnule? – îl întreb? Teo pe Marcel.
- Ah, spuneam c? au dispozitive anti-scafandri. Sunt ni?te elice subacvatice cu ritm aleator de învârtire, a?a c?, nici pe sub ap? nu putem s? fim ataca?i de du?man. Sunt ideale pentru misiunile de patrulare.
Ovidiu o îmbr??i?? pe Rodica, privind potolit spre Nina – nu ?tia de ce era ea atât de furioas? ?i de ce vorbea atât de sacadat. Cineva puse Love me tender, în varianta original? cu Elvis, dar Nina tot nu se potoli. Filip o privea din cealalt? parte a mesei, impasibil.
- Cum naiba s? pleci afar?? – r?spunse Teo, deodat?, unei întreb?ri care plutea în aer. S? n-ai pe nimeni acolo… Cu cine dracu’ mai bei o bere? – puse el întrebarea standard pentru astfel de discu?ii.
Dan, care în mai pu?in de un an avea s? fug? definitiv din ?ar?, îl b?tu pe Teo pe spate:
- Ce bere, b?i? De fapt, ?ie ?i-e fric? s? pleci. ?i-e fric?, pricepi? ?i-e team? c? n-o s? faci fa??, aia e, zise el, r?mânând cu privirea a?intit? asupra unei azalee cu trunchiul pe jum?tate retezat: fir-ar s? fie – cum a? putea s? exprim forma trunchiului prin ceva gol, prin ceva negativ? Logic, era nevoie de volume pline care s? substituie aerul înconjur?tor ?i golul dinl?untrul lujerului… Of, era prea complicat, a?a c?, rase o du?c? de vin ?i relu?: Ce-ar fi f?cut Brâncu?i dac? ar fi r?mas în România, b?i, Teo? Dar Eliade? Dar Eugen Ionescu?
- Ah, pe Brâncu?i l-am v?zut în 1950, la Paris, se l?ud? domnul Vasilescu. Am mâncat la Lapin Agile, la teras?, chiar lâng? hectarul ?la de vie din Montmartre … Ciudat e c? Brâncu?i nu se gândea la comunism când explica de ce nu mai vrea s? se întoarc? în ?ar?. El, cu românii avea ce-avea –  zicea c? e ceva stricat cu noi to?i.
- P?i, n-avea dreptate? – c? românii au stricat ?i comunismul, zise Ion Gâlea, pu?in cam prea r?gu?it. Se ridic? din scaun, dominându-i pe ceilal?i, ?i se apuc? s? vorbeasc? ap?sat. Fiul mai mic al Fevroniei, care explica în ce fel va ajunge el ?ef de sal? la restaurantele din sta?iuni, f?cu un gest de lehamite:
- Iar vorbe?te dom’ Gâlea… P?i, io, acu’, sunt ajutor de buc?tar, m?i, îi zicea el lui Filip, da-ncet-încet, o s? m? calific la locu’ de munc?, pricepi? O s? fiu buc?tar, apoi o s? fac la seral ?coala de osp?tari, dup? aia ies osp?tar ?i, fiind deja buc?tar, uite-a?a o s? m? fac ?ef de sal?. Dac? ?iu la t?v?leal?, în v’o dooj’ de ani m? fac ??tia ?ef de complex la Olimp ?i…
- Taci, naibii, odat?, c?-i dai ap? la moar? lu’ Vasilescu! – strig? rectorul, holbându-se la fiul cel mic al Fevroniei. Cum dracu’ s? te faci tu ?ef de sal??
- He, he, f?cu so?ul Fevroniei, care ?tia el ce ?tia.
- Cum adic?, he, he? – se ambal? rectorul.
- P?i, domnu Gâlea… dac? pui osu’ la treab? ?i bagi banu-n fa??, te rezolvi, zise fiul cel mic, v?zând c? are sprijinul lui taic?-s?u.
- Ce s? te rezolvi, m?i? F?r? studii, nu se poate! Pentru ?ef de sal? trebuie s? ai facultate! – zise Ovidiu.
- He, he, f?cu so?ul Fevroniei.
- N-are, domne’, nevoie de nici o facultate, se b?g? Teo. Se face doar ?ef peste osp?tari! La ce dracu-i trebe’ facultate ca s? numere ni?te farfurii?
- Ba-i trebe, b?, se înt?rât? Ovidiu. Acu’, nu mai faci nimic f?r? ?coal?. Am auzit de la tata c?…
Dar rectorul:
- Fii, domne’ serios! Ce? Te pomene?ti c? ?i tractori?tii trebuie s? fac? acum facultate!
- Nu fac, domne, nu fac, zise fiul cel mic, cu ochii sco?i, c? ?tiu io un tractorist care n-a f?cut nici o facultate ?i e director la CAP, la Topalu!
- În m?-sa, tun? domnul Gâlea. Termina?i cu tâmpenia asta, cu ?eful de sal?, cu tractori?tii ?i cu facult??ile, c? io-i explicam o sistem? lu’ Vasilescu!  
- Potole?te-te, drag?, spuse Elena. Te-ai înro?it la fa??, Ionnn! Lini?te?te-te!
- Ba nu m? lini?tesc deloc! De-aia se duce totul de râp?, c? n-apuc? nimeni s?-?i termine ideea! Îi vine unuia o idee ?i sar to?i pe el cu tâmpenii! P?i da, io despre ?efi de sal? vorbeam acum?
- Hei, gata, încerc? s?-l lini?teasc? Vasilescu. Ce s? ?tie ??tia mici? Vorbeau ?i ei de-ale lor…
- P?i, dac? nu ?tiu, s? tac? naibii din gur? ?i s?-i asculte pe-?ia care ?tiu! C? nu-s’ rector degeaba, fir-ar s? fie…
- Ionnnn!
- Nici un Ionnn! Io tocmai îi spuneam lui Vasilescu c? noi, românii, am f?cut praf comunismul, pricepe?i? Facult??i? Ce facult??i, b?h? Ce ?efi de sal?? Ce tractori?ti? Ce arhitec?i, domne’? Ce profesori? Vasilescu îi tot d? cu proprietatea, c? atâta ?ine el minte…
- Uite, nu mai zic nimic. D?-o-n m?-sa de proprietate, f?cu domnul Vasilescu.
- Ba n-o dau deloc! Tu, Dinule, ?i voi ??tilal?i, gândi?i-v? numai pu?in la ce v? explic eu acum, ca s? vede?i c? ?i comunismul e posibil, domne’! Fi?i aten?i! S? lu?m drept exemplu ma?inile! Automobilele! Sunte?i aten?i?
- P?i, tata are ma?in?, începu fiul cel mic al Fevroniei, ?i c?ru??, ?i cal…
- Taci, domne, c? nu de asta-i vorba!
- He, he, f?cu so?ul Fevroniei.
- Deci: ma?inile, relu? rectorul, furios. Ma?inile, da? S? ne imagin?m, acum, 15 milioane de români care posed? tot atâtea carnete de conducere ?i care ?ofeaz? vreo 4 milioane de ma?ini (c? am calculat!). Deci, 15 milioane de conduc?tori auto împart 4 milioane de ma?ini, din care ies, când ajung la destina?ie, la cump?r?turi, s? zicem, din care ies, a?adar, l?sând portierele deschise ?i cheile în contact, pricepe?i? Ies din ma?inile folosite ?i se duc unde au treab? ?i, în locul lor, intr? cei care ?i-au terminat treaba – intr? în ma?inile care le-au fost l?sate la dispozi?ie de ceilal?i. În?elege?i?
- Ce-i asta, dom’ Gâlea? – întreb? so?ul Fevroniei, c?scând ochii. Adic?, ma?ina mea…
- Ascult?-m?, domnule, pân? la cap?t! ?ia care au l?sat cei dintâi ma?inile, ?ia despre care spuneam c? s-au dus la cump?r?turi, ei bine, dup? ce ies la rândul lor din magazine, vor lua ma?inile l?sate de cei care tocmai vin la cump?r?turi, ?.a.m.d. Pricepe?i, acum? Trebuie doar s? accept?m aceast? circula?ie rapid? a propriet??ii, trebuie numai s? ne imagin?m acest concept de posesiune temporar?, ca s? pricepem în ce fel ar trebui s? înceap? comunismul…
- Nu v? sup?ra?i, dom’ Gâlea, zise fiul mai mic al Fevroniei, da’ n-o s? mearg?.
- De ce, m??
- P?i, dac? nu e ma?inile lor, ca s? le spele ?i s? aib? grije de ele, to?i ?ia care o s? mearg? a?a cum spune?i dumneavoastr?, cu ma?ini ale tuturor, o s? se cace ?i-o s? fac? numa’ m?sc?ri pân ma?ini de-o s? se aleag? prafu’ de ele în mai pu?in de-un an!
- B?i, tu e?ti un…
Nu mai apuc? s? încheie c? izbucnir? cu to?ii în râs.
- O s? facem m?sc?ri în ma?inile tale, Ionnnnn, se amuza Elena cel mai tare dintre to?i. O s? facem m?sc?ri în ma?ini!
D?dur? muzica mai tare. Mai turnar? ni?te vin. Despicar? ?i pepenele. Deja, îi lua cu mole?eal?. Andrei disp?ru în camer? ?i se întoarse dup? câteva minute, ferchezuit.
- Ei? E?ti gata, tov locotinent? – îl întreb? pe Marcel.
- Stai s? termin ?igara… Nu te fac s? întârzii, nu?
- Pe mine, nu… Tu s? ajungi la unitate, c? Raluca poa’ s? mai a?tepte.
Marcel d?du din cap ?i termin? s?-i descrie lui Teo nu ?tiu ce tun care p?stra azimutul ?i în?l?imea indiferent de ruliu ?i de tangaj: „e un dispozitiv cu giroscop,” explica el. „Giroscopul fixeaz? ?inta ?i n-o mai las?! Asta fac giroscoapele astea!”
Stinse ?igara ?i se întoarse spre Andrei:
- Sunt gata.
- Poate c? dac? o s?-i spui Raluc?i de vân?toare, o s? vrea ?i ea s? vin? încoa’, zise domnul Vasilescu, oftând.
 

 
- Poate, zâmbi Andrei. Hai c? n-a? vrea s-o fac s? m-a?tepte prea mult. V-am pa!
Un cor de pa-uri ?i drum bun-uri îl înso?ir?. Marcel se lu? dup? el, f?când un gest anemic de la revedere. Urcar? în ma?in? – o Dacia 1100 – Andrei porni motorul ?i disp?rur? pe uli?a ce ducea în ?osea.
- Ce dracu’ f?cea Andrei acum dac? ar fi l?sat cheia în contact, începu Vasilescu, ?i dac? dumneata ai fi luat ma?ina ca s-o plimbi pe Elena pân? la frontier?? Este c? nu mai ajungea la întâlnire?
- Fii, domne’ serios, f?cu rectorul. G?sea el o ma?in? în toat? Vama!
- Cine-i Raluca asta? – se interes? Elena Chirileanu.
- Uite, e una care are platfus aici, î?i trecu domnul Vasilescu palma prin dreptul pieptului. Are un costum de baie de o mie de lei. Costumul ?la e viu ?i trebuie scos la plaj?, cum duci câinii la pi??toare, m?i, Elena, m?i! A?a c?, ce dracu’ s? fac? Raluca-aia aici? L-am întrebat pe Andrei dac? o aduce încoa’ doar a?a, ca s?-l v?d ce zice, of…
Gust? din nou din vin. Se uit? de jur împrejur. Zâmbeau cu to?ii, chiar ?i rectorul.
Ca la un semn, se ridicar? ?i începur? s? treb?luiasc?: sp?lat, cur??at, m?turat. Iar Teo:
- Al naibii Andrei! A plecat la fix ca s? sar? peste ?motru…
- Da’ vinu’ de la el ?i-a pl?cut? – îl întreb? Dan, printre din?i.
- Ce naiba ai, m?i, nu mai ?tii de glum?? – s?ri Teo în sus.
Dan zâmbi, molcom:
- Te cunosc prea bine, Teo. ?tiu c?-l invidiezi pe bune. ?i pe mine m? invidiezi, dar pe el… mam?-mam?…
- Ce dracu’ or avea, m?i, Vasile?tii ??tia, pufni Teo, sunt ou? proaspete, de le lua?i cu to?ii ap?rarea? N-ai v?zut cum se uita la Filip când a zis c? ta’su a fost ??ran ?i c?…?
- Scuz?-m? o secund?, spuse Dan, îndreptându-se spre domnul Vasilescu. Putem sta pu?in de vorb?? – îl întreb?. Am un proiect mai ciudat, ?ti?i, e vorba despre Muzeul Invers al lui Le Corbusier, iar ??tia de la Universitatea din Kyoto au lansat un conscurs pe tema asta…
Poftim! Teo strânse din buze ?i nu g?si decât o singur? ie?ire din situa?ia în care îl pusese Dan: întinse mâna spre una dintre fetele pe care le adusese la Vam?, dar o cuprinse de mijloc, din gre?eal?, pe Rodica, prietena lui Ovidiu.
- Pardon, se scuz? el. Azi calc numai în str?chini. Da’, pe bune c? am un cotoi care o cunoa?te p? mâ?a lui Tudor Canta…
Se opri, c?ci nu-l asculta nimeni. Dup? ce terminar?, se duser? cu to?ii prin camerele lor. Nina ?i Filip, îns?, ie?ir? din nou la plaj?.
- A?tepta?i-m? ?i pe mine, îi strig? Dan ?i se gr?bi s?-i ajung? din urm?. Sunt ca o brânz?, fir-ar s? fie, trebuie s? recuperez.
Nina se uit? la Filip – dar Filip p?rea c? nu e deranjat de nimic. Fir-ar s? fie, dar Dan a flirtat cu mine, de fa?? cu el… De ce nu-i pas?? De ce dumnezeu nu-i pas?? – se înfurie Nina. 
Cerul era senin. Marea era verzuie. Pe deasupra lor trecur? ni?te pesc?ru?i, cu zborul lor care mirosea a Odessa.
- De ce naiba ai l?sat balt? proiectul? – începu Filip, oarecum emo?ionat s? vad? cum va decurge reîn?direa prieteniei cu Dan. Nu era nimeni în Bucure?ti care s? te bruieze.
- Era prea cald. ?i mai era ?i o plictiseal?… nu eram în stare s? trag o linie, m?car. Î?i aprinse pipa ?i ridic? sprâncenele, privind cruci? la tutunul arzând. Joji nu mai avea, nici el, chef de nimic. ?i, uite-a?a, am zis s? vin aici. E o problem? cu volumele alea inverse… Da’, d?-le-n m?-sa acu’!
Se a?ezar? sub faleza de p?mânt, în acela?i loc în care fuseser? ?i diminea??. Dan se întinse al?turi, netezindu-?i bine cear?aful.
- Vii în ap??
- Mmm… Mi s-a f?cut teribil de somn. Cred c? prefer s? dorm pu?in.
- Dac? dormi acum, ce mai faci la noapte? – întreb? Nina, ?uguind buzele.
- O s? stau de vorb?, ?tiu eu?
Nina ?i Filip intrar? în mare. Din ap?, soarele ce cobora spre amurg p?rea o casc? de soldat care se târa pe falez?, pândindu-i din spatele ciulinilor. Dan nu mai avea chef de somn: privea printre gene la trupul Ninei – p?cat, p?cat, ce p?cat c? Andrei îi f?cuse semn c? nu, nu cu ea! Nu era ea prea solid?, dar se mi?ca unduios ?i elastic, p?rea rapid?, iar ochii îi erau vii. Foarte vii. Unele dintre ele erau f?cute, parc?, pentru…
 

 
?i, în clipa aceea, în mintea lui Dan se rev?rsar? brusc dou? nume, ca ?i cum cineva ar fi ap?sat pe un buton: Brâncu?i, Lipscani. Brâncu?i, Lipscani, î?i spuse, nepricepând, înc?, ce vroia de la numele acelea dou?. Oh, Brâncu?i, Lipscani, î?i d?du seama deodat?, iat? solu?ia – solu?ia Muzeului Invers! Gândise, de la bun început, gre?it! Nu de volume inverse avea nevoie, nu la forme inverse trebuia s? se gândeasc?, ci întreaga idee a muzeului trebuia s? fie pe dos.
Brâncu?i, Lipscani, da, î?i spuse, straniile culoare ale muzeului uria?, pl?m?dindu-se deodat? în mintea sa, aidoma unui ciudat labirint, aproape nev?zut, care se strecura dinspre Banca Na?ional? spre magazinul Bucre?ti, din fa?a bisericii Sfântu Gheorghe…
- Brâncu?i, Lipscani, pronun?? Dan în ?oapt?. R?sufl? u?urat ?i se ridic? brusc în capul oaselor, privind la trupul femeii care, cine ?tie cum, îi catalizase gândurile într-un mod nesperat: poate c?, totu?i, o s?-l conving pe Andrei c? Nina ne-ar fi de mare folos ?i pl?cere. Dac? Andrei s-ar duce în Kitap-dere ?i dac? acolo ar…
- Ce chestie, rosti Dan spre cei doi, cu greu st?vilindu-?i gândurile care, altminteri, riscau s?-l duc? aiurea, ce chestie, pe malul cel?lalt al m?rii este Colchida. V? da?i seama, odinioar? erau oameni care, intrând în apele astea, î?i imaginau c? ??rmul de r?s?rit este cap?tul lumii.
Filip pufni în râs ?i ie?i din ap?, tr?gând-o pe Nina dup? el. ?iroia apa de pe amândoi. Dan privi pe deasupra lor, dorind s? amâne pl?cerea de a-?i imagina cum Nina, cu concursul lui Andrei, ar fi putut s? intre în jocul lor bizar, adrenalinic, generator de spaime ?i de pl?ceri rafinate îndelung, în metabolismul distilat al hormonilor, evolua?i în mii de genera?ii, deveni?i mediatori chimici – substan?e pentru gânduri ?i molecule pentru joc.
- Cum ?i s-a p?rut domnul Vasilescu? – îl întreb? Nina, cu glas u?or tremurat. Femeia se zgribuli, dând s? lase impresia c?-i era doar frig.
- E mai captivant decât oricine, zise Dan, f?când un gest generic, cu mâna întins?. Lanseaz? un story, îl duce la maxim ?i pe urm?, te las? a?a, f?r? explica?ii. Paf! – încheie el, privind ?int? în ochii ei.
Nina înclin? capul scurt, abia v?zut. O s? fie cum vrei tu. Dar Dan cl?tin? din cap.
Nu, nu el va fi cel care pl?te?te, realiz? ea atunci. Nu el. ?i, de unul singur, n-o s? aib? curajul s?-mi cear? ce vrea de la mine. Fir-ar s? fie: Andrei va pl?ti, cât de curând, iar eu nu voi afla ce doresc ei doi de la mine. Cineva necunoscut o s?-l fac? s? pl?teasc?, iar ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu mine nu se va mai petrece nicicând.
Deja începuse s? se însereze. Aerul mirosea a solzi de pe?te. Ni?te solda?i în uniform? patrulau pe ??rm.

Tags:



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X