Am emigrat
12 Noiembrie 2008Am emigrat.
De acum, sunt aici:
am postat la noua adresa ceva ce se numeste Immigrant Song - de la Led Zeppelin, deh…
MICHAEL CRICHTON
7 Noiembrie 2008A murit şi el…
După ce ne-a povestit Germenul Andromeda, Jurassic Park, Al 13-lea Războinic, Sfera, Congo, Emergency Room, doctorul în medicină Michael Crichton, absolvent al Universităţii Harvard, cu studii postdoctorale în biologie, a murit la vârsta de 66 de ani.
Cancer.
Mare, foarte mare povestitor. Un scriitor de la care ai oricând de învăţat cum se spune povestea şi cum creşte personajul de la un capitol la altul.
Un model.
AFGANUL
4 Noiembrie 2008Am chef să stau de vorbă cu un anume afgan…
Aflu de la D-l Gheorghe I. Brătianu (Marea Neagră), el însuşi aflând-o de la D-l Decei, acesta din urmă primind-o, la rândul său, de la D-l V. Minorsky, despre următoarele texte istorico-geografice: Pajiştile de Aur ale lui Mas’udi, inspirate de relatarea din 845 e.n., a unui oarecare al Garami. În afara lui Mas’udi, al Garami l-a mai influenţat şi pe un alt autor, şi anume pe Gardîzî, un persan, care în 1094 a scris o lucrare denumită Podoaba istoriilor.
Şi ar mai fi de menţionat Hudud al-’Alam, adică Hotarele lumii, compusă în 982 e.n., tocmai la Gozgan, în Afganistanul de Nord.
Of! În toate cele trei lucrări, este vorba despe maghiari – conex cu maghiarii, cei trei autori musulmani menţionează şi un popor creştin, „slab, sărman şi lipsit de averi”, „mai numeroşi dar mai slabi decât Madjgharî”, popor care este denumit fie V.n.nd.r., fie N.nd.r.
Ei, bine D-l Decei argumentează că N.nd.r. sau V.n.nd.r. n-ar fi altceva decât românii. Nu intru în argumentaţia de specialitate şi, pentru moment, reţin acest aspect.
*
Oare cum ne vedea cu ochii minţii autorul anonim din secolul X e.n., trăitor în Gozgan, Afganistan? Mi-ar plăcea, fie şi numai pentru câteva clipe, să-i văd pe români prin ochii îngrozitor de îndepărtaţi geografic, înfiorător de distanţi cultural şi catastrofal de străini religios, ai afganului anonim din medresa din Gozgan.
Un popor care despre care persanul Gardîzî spune cam aşa: „când Madjgharî stau pe ţărmul râului Duba, îi văd pe N.nd.r.-ieni. Deasupra N.nd.r-ienilor, pe malul râului, este un munte mare şi o apă izvorăşte din el şi curge pe povârnişul său. În dosul acestui munte, aflăm un popor…….”
Scurt. Laconic şi frugal. O virgulă geografică scannată grăbit, prin pâclă.
*
Aş vrea să stau de vorbă cu afganul care a scris Hudud al-’Alam. L-aş întreba ce crede despre N.nd.r.-ieni. Aş vrea să fiu la fel de rece faţă de N.nd.r.-ieni ca acel geograf şi aş mai vrea să-i spun una-alta despre români, la fel de frugal, doar cât să-i dau câteva informaţii pe care, dacă autorul le-ar fi avut, le-ar fi inserat fără multă vorbă în text, doar aşa, pentru rigoare şi ofertă suplimentară de informaţii.
Ce-aş alege să-i spun, astfel încât să încapă în trei-patru fraze definitorii pentru N.nd.r.-ieni? Repet: n-aş încerca să pledez pentru un capitol exhaustiv, aş încerca doar să-l ajut să plombeze evidenta absenţă a informaţiilor din Hudud al-’Alam.
După care l-aş întreba doar atât: ce crezi că ar fi de făcut cu N.nd.r.-ienii ăştia, acum că ai aflat care e esenţa lor, circumscrisă de două-trei paragrafe?
*
Câteodată mă întreb dacă politica de cosmetizare a trecutului românesc, cuplată cu hiperbolizarea resurselor locale, are măcar un ce benefic, pentru că, altminteri, „ţara noastră aur poartă/ noi cerşim din poartă-n poartă”.
De ce ne cramponăm să ne lăudăm cu un pseudo-trecut care, din ce în ce mai mult, pare a fi lovit de irepetabilitate? De ce oferim un refugiu moral în faţa unui prezent lamentabil? De ce sărim prea rapid peste acele perioade de trecut (mult prea puţine, ce-i drept), care, cu justeţe, ne-ar face să ridicăm ochii din mâlul prezent?
De ce nu facem precum coreenii (cei din Sud!), care încep prin a-şi învăţa copiii la şcoală că au o ţară săracă, mică, prea deseori înfrântă de duşmani şi că, singura bogăţie pe care se pot baza pe termen lung este materia cenuşie a fiecărui coreean?
Diferenţa se vede cu ochiul liber: coreenii sar la bătaie pe stradă on political issues, în timp ce noi mai tragem o pătură pe noi.
(p.s. – aveam şi nişte pozulici, dar weblog.ro e pe moarte, funcţionând, şi el, în aceeaşi mirifică Ro.)
AFGANUL
4 Noiembrie 2008Am chef să stau de vorbă cu un anume afgan…
Aflu de la D-l Gheorghe I. Brătianu (Marea Neagră), el însuşi aflând-o de la D-l Decei, acesta din urmă primind-o, la rândul său, de la D-l V. Minorsky, despre următoarele texte istorico-geografice: Pajiştile de Aur ale lui Mas’udi, inspirate de relatarea din 845 e.n., a unui oarecare al Garami. În afara lui Mas’udi, al Garami l-a mai influenţat şi pe un alt autor, şi anume pe Gardîzî, un persan, care în 1094 a scris o lucrare denumită Podoaba istoriilor.
Şi ar mai fi de menţionat Hudud al-’Alam, adică Hotarele lumii, compusă în 982 e.n., tocmai la Gozgan, în Afganistanul de Nord.
Of! În toate cele trei lucrări, este vorba despe maghiari – conex cu maghiarii, cei trei autori musulmani menţionează şi un popor creştin, „slab, sărman şi lipsit de averi”, „mai numeroşi dar mai slabi decât Madjgharî”, popor care este denumit fie V.n.nd.r., fie N.nd.r.
Ei, bine D-l Decei argumentează că N.nd.r. sau V.n.nd.r. n-ar fi altceva decât românii. Nu intru în argumentaţia de specialitate şi, pentru moment, reţin acest aspect.
*
Oare cum ne vedea cu ochii minţii autorul anonim din secolul X e.n., trăitor în Gozgan, Afganistan? Mi-ar plăcea, fie şi numai pentru câteva clipe, să-i văd pe români prin ochii îngrozitor de îndepărtaţi geografic, înfiorător de distanţi cultural şi catastrofal de străini religios, ai afganului anonim din medresa din Gozgan.
Un popor care despre care persanul Gardîzî spune cam aşa: „când Madjgharî stau pe ţărmul râului Duba, îi văd pe N.nd.r.-ieni. Deasupra N.nd.r-ienilor, pe malul râului, este un munte mare şi o apă izvorăşte din el şi curge pe povârnişul său. În dosul acestui munte, aflăm un popor…….”
Scurt. Laconic şi frugal. O virgulă geografică scannată grăbit, prin pâclă.
*
Aş vrea să stau de vorbă cu afganul care a scris Hudud al-’Alam. L-aş întreba ce crede despre N.nd.r.-ieni. Aş vrea să fiu la fel de rece faţă de N.nd.r.-ieni ca acel geograf şi aş mai vrea să-i spun una-alta despre români, la fel de frugal, doar cât să-i dau câteva informaţii pe care, dacă autorul le-ar fi avut, le-ar fi inserat fără multă vorbă în text, doar aşa, pentru rigoare şi ofertă suplimentară de informaţii.
Ce-aş alege să-i spun, astfel încât să încapă în trei-patru fraze definitorii pentru N.nd.r.-ieni? Repet: n-aş încerca să pledez pentru un capitol exhaustiv, aş încerca doar să-l ajut să plombeze evidenta absenţă a informaţiilor din Hudud al-’Alam.
După care l-aş întreba doar atât: ce crezi că ar fi de făcut cu N.nd.r.-ienii ăştia, acum că ai aflat care e esenţa lor, circumscrisă de două-trei paragrafe?
*
Câteodată mă întreb dacă politica de cosmetizare a trecutului românesc, cuplată cu hiperbolizarea resurselor locale, are măcar un ce benefic, pentru că, altminteri, „ţara noastră aur poartă/ noi cerşim din poartă-n poartă”.
De ce ne cramponăm să ne lăudăm cu un pseudo-trecut care, din ce în ce mai mult, pare a fi lovit de irepetabilitate? De ce oferim un refugiu moral în faţa unui prezent lamentabil? De ce sărim prea rapid peste acele perioade de trecut (mult prea puţine, ce-i drept), care, cu justeţe, ne-ar face să ridicăm ochii din mâlul prezent?
De ce nu facem precum coreenii (cei din Sud!), care încep prin a-şi învăţa copiii la şcoală că au o ţară săracă, mică, prea deseori înfrântă de duşmani şi că, singura bogăţie pe care se pot baza pe termen lung este materia cenuşie a fiecărui coreean?
Diferenţa se vede cu ochiul liber: coreenii sar la bătaie pe stradă on political issues, în timp ce noi mai tragem o pătură pe noi.
(p.s. – aveam şi nişte pozulici, dar weblog.ro e pe moarte, funcţionând, şi el, în aceeaşi mirifică Ro.)
CULTURA MEA NU E CULTURA LOR
2 Noiembrie 2008
Aflu, recent, că trebuie să mai butonez – deşi, senzaţia fundamentală este că toată lumea ar trebui să persiste în efortul de a butona, de a mai citi câte ceva… Dar, nu! Doar eu trebuie să mai butonez, parce que je ne suis qu’un vulgaire net wanderer…
Oare de ce-mi pare îndemnul ăsta, cu a sa discretă patronizing flavour, dovada unui provincialism cu parapon?
Păi, în primul rând din cauza unui ins mai bătrân care, într-un elan cu mult preinternetic, comunica, urbi et orbi:
- Nulla dies sine linea!
După care a murit într-o maree de gaze toxice, emanată de un vulcan fastuos.
*
E bine că redescoperim, din când în când, apa caldă. Sunt trist, însă, că, dând drumul la robinet, constat de atâţia ani de zile că apa caldă îmi vine de la o centrală de bloc, via nişte conducte crăpate. În plus, dacă torn apa într-un pahar de plastic, văd că mereu lasă un depozit semnificativ: mă refer la mâlul dâmboviţean care se infiltrează în canalizare.
Mă refer la mâlul dâmboviţean care, din şcoală, cu o constanţă infernală, mi se revarsă în minte, tout en encraissant mes perspectives.
- Păi, Sadoveanu şi Arghezi, mda. Ah, şi să nu-l uit pe Ştefan cel Mare, plus Mihai Viteazul – il condottiero cu simţiri naţionaliste avant la lettre, acest Gattamelata local, imortalizat de pictorul oficial al lui Rudolf al II-lea.
Păi, da, Sadoveanu et comp., Traian Vuia şi Victor Babeş, bineînţeles, HRP şi Manolescu cel Bătrân, numai că…
Numai că, unde e maestrul Corto în toată ciorba asta? Dar Jim Morrison? Dar Tai Chi-ul? Dar Tombuktu? Dar Ibn Sinna? Dar Heisenberg? Dar Fleming-penicilină? Dar jazzul de la Chicago? Cât despre Mississippi Fred Mc Dowell, ce se mai aude? Cine naiba a dezgropat Chichen Itza şi de ce? Pe Schliemann de ce nu l-am văzut, româneşte vorbind, decât la Teleenciclopedia?
OK, Maria Tănase, yeah, Nichita Stănescu, perfect, ba chiar şi Vasko Popa – dar unde sunt Leaves of Grass, unde sunt Milo Manara şi… ce dracu’ mai face Caponigro?
De ce naiba simt că am alt sistem de referinţă? De ce paştele mă-sii trag cu tunul şi nu descopăr o tradiţie a experimentului ştiinţific pe tărâmurile carpato-danubiano-pontice? De ce nu s-a întors Eugène Ionesco înapoi nici după 1989? Câte războaie de asediu au avut loc în Muntenia? De ce, dracu’, n-am ajuns măcar să fim paşalâc? De ce mi-a cosmetizat Iorga istoria? De ce m-a lăudat Eminescu atât de mult pentru că fugeam din faţa năvălitorilor?
De ce mi se spune că sunt deştept, de două mii de ani, iar eu nici autostrăzi nu sunt în stare să termin? De ce nu-mi vorbeşte nimeni despre români, pe faţă? De ce au secrete faţă de mine?
Cu alte cuvinte: cât de prost pot să fiu, astfel încât să devină necesară, periodic, operaţia de lifting şi de siliconare a culturii naţionale? Chirurgii ăia culturali, mă întreb, or şti ce fac?
Adică: de ce simt că-mi trebuie un alt sistem de referinţă cultural – un altul, nu non-românesc, ci doar ajurnat - un altul decât al acelora ce m-au îndemnat, de când mă ştiu, să mai butonez umpic?…
INTERNET = DEMOCRAŢIE CULTURALĂ : DA, SAU BA?
31 Octombrie 2008(articolul scurt)
Prin 1995 am fost invitat să public un text – oh, da! – în Dilema. Fiind eu un tip mult prea dezorganizat şi inconstant, mărturisesc că prin acei ani eram bântuit de o teorie politică teribil de atrăgătoare prin utopia anarhismului ei autoreglant: libertarianismul. Despre libertarianism n-o să vă spun acum altceva decât că este acea societate mirabilă în care nu funcţionează decât două interdicţii: nu fura şi nu ucide – în rest, toate funcţionalităţile devin plauzibile prin autoreglare. În context, libertarianismul atrage prin propunerea oarecum perversă de a dilua statul până la dispariţie, administraţiile de orice fel (primării, guverne, prefecturi) nefiind altceva decât un sac fără fund în care aleşii pierd cu mult sârg banii votanţilor.
În 1995 nu aveam acces la internet, iar documentarea pentru articolul în speţă mi-a luat cam şase săptămâni petrecute prin trei biblioteci. Articolul, Insule în reţea, titlu preluat de la romanul omonim al lui Bruce Sterling, s-a rătăcit cvasi-instantaneu într-o binecuvântată uitare fără urmări – n-aş fi suportat să adaug la magistralul şir de păcate pe care le-am generat, şi pe acela de a fi determinat un curent de opinie politic.
Dar nu despre libertarianism doream să vorbesc. Prin 1998, căpătând eu permis de intrare în ţara www., am avut curiozitatea de a reparcurge acelaşi demers documentar: lenea-mi funciară îmi spunea că trebuie să existe vreun short-cut ca să ies mai repede la liman dacă o fi să mai capăt vreodată un assignment similar. Subiectul libertarianism, căutat cu Yahoo, Metacrawler şi Altavista, pe vremea aceea, era deja suficient de drăguţ cu căutătorii: am căpătat informaţiile necesare redactării unui articol rezonabil cam într-o oră şi jumătate şi, în plus, aveam la dispoziţie şi o sumedenie de anecdote cu care aş fi putut să asezonez textul.
Fireşte, eram în 1998, aşa că trebuia să forezi binişor după cea mai mare parte din „carnea” materialului, calupuri importante de informaţie nefiind, vai, acoperite de intrările de pe net la care am avut acces. Concluzia mea de atunci? – OK, OK, www. e o chestie friendly şi rapidă numai că nu ajunge la esenţă aşa cum aş dori. Îmi era clar că, pentru redactarea un articol similar, ar fi trebuit să mai consult o parte din cărţile pe care le citisem. Cu alte cuvinte, internetul mă scutise doar de efortul de a-mi constitui o bibliografie serioasă (şi, oh, ştiţi bine că asta e partea cea mai plicticoasă şi nerecompensantă d.p.d.v. endorfinic) şi de lectura acelor cărţi din care aflasem mult prea puţin pentru subiectul în speţă.
Cred că era prin 1999 când am aflat de Proiectul Gutenberg şi, absolut natural, m-am năpustit asupra lui. Hmm, Gutenberg Project, aşa cum exista el în 1999, nu m-a excitat din cale afară: textele pe care le avea pe vremea aceea, doar câteva zeci, nu se suprapuneau cu ceea ce căutam eu – dovadă a superficialităţii funciare care mă anima şi mă animă, încă. La fel am păţit şi cu căutările din domeniul meu profesional – intrările medicale erau încă insuficient de bine sistematizate pentru un căutător submediocru (adică subsemnatul), aşa că, în continuare, trebuia să umblu mult şi bine, frunzărind tradiţionala hârtie, ceea ce, n-am cum să nu mărturisesc, îmi furnizează aproape 50% din plăcerea unei lecturi. Prin urmare, eram un ins perfect adaptat condiţiei de lector pe două medii, având cumva impresia că hârtia şi displayul sunt complementare, că www. e un ins numai bun să-ţi deschidă rapid nişte perspective de documentare, că grosul informaţiei nu va fi dislocat niciodată de pe hârtie etc.
Pe urmă, totuşi…
Pe urmă, totuşi, am avut o treabă secretă – nu spui care. Cum-necum, treaba asta secretă implica ceva trageri cu ochiul peste nişte texte clasice. Textele cu pricina nu devoalează secretul, aşa că am să le amintesc aici: Bhagavad Gita, Iliada, De mysteriis şi Canonul Pali – nu vă ambalaţi, că habar n-am despre ce vorbesc! Pur şi simplu, trebuia să aflu câte ceva despre… hm, intrările de mai sus, că să-mi satisfac nişte banale curiozităţi fără finalitate.
Eiii, şi m-am dus, la început, pe Proiectul Gutenberg, că văzusem eu că se cam ocupau de texte din astea, mai pretenţioase, mai academice, mai vârtoase, cognitiv vorbind. Prima surpriză a fost când am dat peste mii de cărţi, deja, (acum au 25.000 de texte online) parte din ele acoperind şi ceea ce, cu ani în urmă, constituiau un domeniu de interes pentru un ins atras numai de suprafaţa lucitoare a bizarului – adică moi.
A doua surpriză a fost când, forând după Bhagavad Gita, am dat peste mai multe variante de traducere ale acesteia, cu note de pop-up (era să scriu: de subsol) extrem de amănunţite şi cu trimiteri la referinţe critice care, pe mine unul, m-au satisfăcut. Culmea, însă, am încasat-o la Iliada: printre multiplele variante online, am dat şi peste o traducere în engleză cu mult mai lecturabilă (varianta Samuel Butler) decât varianta în română a lui G. Murnu, cea la care am avut acces în anii ’70 când, tot aşa, nu-ş’ de ce, mă apucase un chef de imersiune în cultura Greciei Antice şi-mi propusesem să învăţ greaca veche – nu exclamaţi, vă rog, nicicum: nici această încercare nu a lăsat urmări: din greaca veche n-am rămas decât cu pous karis, adicã picior graþios, pardon, adică picior graţios…
Fireşte, despre literatură şi domeniile conexe, nu-mi pot permite să avansez consideraţii axoiologice (m-oi fi exprimat corect?), neavând o pregătire în domeniu. Vorbim despre artă, iar eu, ca şi mulţi alţi wanderers online, respectăm acea lege recentă care se referă la tribalizarea intereselor estetice, prin urmare, căutările mele sunt mult prea ţintite şi, totodată, lipsite de năzuinţa către fundamental şi solid.
BTW, dacă există, totuşi, şi persoane serioase online, îi anunţ că existe mai multe site-uri care îi pot ajuta să înveţe greaca veche…
Dar, nu e căderea mea să vorbesc despre greaca veche, despre Sappho în ediţie electronică bilingvă, despre poemele lui Yeats online, sau despre aceleaşi texte online ale lui Spinoza…
În ce priveşte medicina, însă…
Ei bine, www. este mai mult decât ofertant în această privinţă, şi nu mă refer doar la informaţia plătibilă – un fel de PPV, dar nu pentru porneturi. Practic, toate domeniile de interes ale specialităţii mele, destul de restrânsă ca public-ţintă (i.e. chirurgie toracică) sunt acoperite de internet şi asta nu numai în ce priveşte articolele-trunchi, după cum mi-am permis să le denumesc, adică acele articole care discută, exhaustiv d.p.d.v. informaţional, un anumit subiect. Ceea ce doresc să subliniez este că, şi în ceea ce priveşte anumite subtilităţi medicale, există un număr copios de intrări la care, un căutător mediu ajunge cu relativă facilitate. Recent, am avut de operat un coleg şi, pentru asta, am căutat trick-uri online à propos de tiroidectomie – le-am şi găsit, pe mai multe site-uri, unul dintre cele mai interesante fiind scris de un chirurg american care operează în Africa Neagră şi care îşi oferă, in extenso, son savoir faire, alături de schiţe anatomice şi de găselniţe tehnice.
Cu alte cuvinte, adevăratul challenge (sună enervant pentru francofilii de extracţie dâmboviţeană, je ne sais que trop bien!), adevăratul challenge pe care ţi-l ridică internetul, aşadar, este… să ai suficientă răbdare pentru a căuta, ba chiar să înveţi cum să-ţi refine your querries.
Acum, ce să vă spun – eu fac parte din acea specie de inşi care au învăţat la facultate că fundamental este să ştii să cauţi şi nu să înveţi pe deasupra, à la Rostoganu. Pe de altă parte, plăcerea mea de a cunoaşte nu este într-atât de rafinată încât să-mi doresc a înmagazina miliarde de exa-, zetta- sau yottabiţi ci, mai degrabă, de a avea un readiness (sună cam vraişte) la această memorie externă care se numeşte internet.
Pe de altă parte, nici nu fac parte din specia so well nurtured în Muntenia – acea specie care consideră că informaţia trebuie păstrată doar pentru ochii aleşi, (pentru cei din familie, mai ales), respectând vechiul precept nescris şi mai mult decât banal care spune că informaţia e putere. Sistemul în speţă a dus, şi mă refer acum numai la medicina românească, la generarea unor fiefuri în loc de clinici, fiefuri în care know-how-ul se transmite dinastic sau contra cost, chestie unică pe pământ. Acum, dacă regula o fi aceeaşi şi în cultură, io nu mă bag, pentru că-s’ om simplu, chirurg, precum ştiţi, iar chirurgii se trag din bărbieri, adică dintr-un fel de proletari, aşa că părerea mea nu are relevanţă.
Mda. Serait-ce l’Internet un Salon des Refusés culturels, par hasard? (Oare m-oi fi exprimat corect?). Şi, dacă o fi aşa, oare francofilii noştri dispreţuitori în ale democratizării culturii, or fi uitat ce scrie pe toate Larusurile? Mă refer la chestia aia cu semăn în toate vânturile, dacă-mi e permisă topica barbară şi lexicul românesc cu derive semantice incontrolabil-vulgare…
În consecinţă, les amis, cred că internetul nu dăunează decât ochilor. Şi, bineînţeles, plăcerii mele de a răsfoi pagini, plăcere despre care nu pot să bag mâna în foc că n-ar fi o chestie desuetă, de care fiică-mea o să râdă cândva, oricât de mult o să mă deranjeze o atare ocurenţă….
N.B. – n-am oferit link-uri pentru exemplele din articol, preferând să vă supun ordaliei unei căutări cu Google, ori cu alte motoare de căutare – căutare care îşi are, de ce nu, savoarea ei reprobabilă (în context academic, bien sûr).
2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.9 – ultimul episod)
29 Octombrie 20088.
Dimineaţa era răcoroasă. Soarele nu răsărise încă. Dan se uită după carafa cea pântecoasă – nici strop de apă în ea. Se gândi să se ducă la fântână, dar Lali, tătăroaica, îl ghici, ca de obicei, şi se dădu jos din pat înaintea lui.
- Un’ te duci? – o întrebă în şoaptă. Dacă te vede cineva?
Femeia zâmbi şi, trăgând pe ea doar halatul lui, ieşi din cameră, plutitoare precum o nălucă. Se strecură hoţeşte pe lângă bolta de viţă. Lui Dan îi trecu prin minte, ca şi lui Filip cu o zi înainte, un gând mai degrabă ciudat: sevele ce urcau în toate plantele Vămii Vechi aveau în ele apa mării – prin urmare, îşi spuse el, în frunze se prelingea şi păcura distilată a marilor vapoare, ba, dacă stătea să chibzuiască mai bine, chiar şi forma frunzelor oscila după sunetul sirenelor marilor vapoare.
„Aşa o să fie Muzeul Invers…” îşi spuse Dan, imaginându-şi cum sub bolta de viţă se ciocneau toate vapoarele Pontului Euxin, chiar şi cu ele însele, aglomerate acolo, în umbra vegetală, decantate subtil, simplificate până la moleculele ce le conservau semnătura informaţională, după toate cursele dintre Istanbul, Odessa, Constanţa, Trabzon şi Feodossya…
Mda. Exact aşa, precum vapoarele acestea abia bănuite, la fel trebuia să transpară şi Brâncuşi în plina diformitate a străzii Lipscani, fosta Uliţă Mare, întinsă între hanul Şerban Vodă şi Sf. Gheorghe Nou – lucrările lui alungite trebuiau să ţâşnească fără nici o legătură cu fostul Han al Grecilor, zis al lui Ghiorma, fără nici o asemuire cu zidurile borţoase ale Curţii Vechi, sau cu atelierele strâmbe ale Şepcarilor, sau cu saloanele Bărbierilor, mirosind a clăbuc: aşa trebuia să se iţească Măiastra din furnicarul întortocheat, oploşit pe la umbrele zidurilor igrasioase, printre strigăte de salepgii – aşa trebuia să ţâşnească Măiastra, uluind prin limpezime, iradiindu-şi raportul de aur până pe cheiul Dâmboviţei şi pe deasupra Bisericii Ruse, contaminând cu linţoliul miliardelor ei de megabiţi puri, statuia ascunsă a lui Eugeniu Carada, dimpreună cu Banca Naţională şi cu clădirea fostă a Bursei, actuala Bibliotecă Centrală de Stat.
Brâncuşi contaminând cu metodă, ah. Cu o ordine teutonică impusă clădirilor lâncede, cu ziduri scorojite şi gargui ciobiţi.
Lali se întoarse în cameră cu carafa plină. Băură pe rând din apa dobrogeană, sălcie şi rece. Apoi, Lali aruncă halatul într-un colţ şi întrebă, practic:
- Mai serveşti, sau îmi pun chiloţii?
Dan crezu că femeia îl ia peste picior. Sau că face un banc – nu, nu era nici una, nici alta: Lali fusese mereu doar o tătăroaică extrem de pragmatică.
- Mai bine ne oprim, îi răspunse. Cât e ceasul?
- Patru jumate’.
Tătăroaica se aşeză lângă el. Patul vechi scârţâi sub greutatea ei. Privi la corpul lui Dan, de sus până jos, cu un chip inert, dar trăsăturile ei orientale făceau ca nimic să nu fie sigur.
- Te gândeai la femeia de alături? – îl întrebă.
- Nu.
- Ba da. V-am văzut pe amândoi cum vă uitaţi la ea. Şi tu, şi Andrei.
Se auzi poarta de la intrare, apoi nişte paşi apăsaţi umblând prin curte, urmaţi de o bătaie într-un geam. Lali se ghemui în pat, precum o uriaşă pisică încolţită, respirând grăbit. Se auziră alţi paşi, mai repeziţi, grăbiţi să prindă din urmă paşii cei apăsaţi. Bătaia în geam răsună mai puternic.
- Ce-o fi? – întrebă Lali.
Dan ridică din umeri. Se auzi o uşă deschizându-se.
- Bună dimineaţa, dom’ colonel, se auzi glasul uluit al domnului Vasilescu. Marcel, şi tu?! Ce s-a…?
Nu termină întrebarea.
- Mulţumesc, şopti colonelul.
Se auzi uşa, închizându-se.
Dan se apropie de Lali – femeia asta avea un trup bun.
- Hai, că se face târziu, îi zise.
Lali se îmbrăcă iute de tot. Pândi un moment de linişte şi dădu să iasă din cameră.
- O să fiu pe-aici, zise ea înainte să dispară. Dacă vă hotărâţi…
- O să vedem, spuse Dan.
- Nu cred că ea o să vrea, zise tătăroaică fără să zâmbească.
Uşa se închise. Dan se strădui să audă paşii femeii, dar Lali plecase în picioarele goale şi se strecură din curte fără zgomot. Lăsase un miros aproape perfect în urma ei – aducea cu o sudoare nobilă, abia simţită. Iar Dan: mai bine insist pe lângă Andrei, pentru că ştiu sigur că pot s-o conving pe Nina.
Îşi aprinse pipa şi nu se mai gândi la nimic. Poate că adormi. După o vreme, auzi glasuri asurzite din camera alăturată. Filip chicotea, iar Nina vorbea cam întretăiat. Nu, nu! – era interesant, dar nu într-atât, aşa că Dan se apucă să se mişte prin cameră fără băgare de seamă.
După vreun sfert de oră, lovi cu palma în perete. Din cealaltă cameră se auzi vocea lui Filip:
- Aloo! Vrei să i-o luăm înainte lu’ Vasilescu?
- V-am zis că vreau să recuperez, strigă Dan spre perete. Sunt încă alb ca o brânză.
Nina ieşi pe culoar. După cum se mişca, era suficient de trează.
- Hai să fumăm, propuse ea.
Tradiţionalul bună dimineaţa. Tradiţionalul picotit cu cafeaua în mână, cu privirea uitată printre tufele de zorele ale Fevroniei. Ţigările lor şi pipa lui Dan Chirileanu, aromând curtea cu Borkum Riff – o mixtură cu mult tabac de Lattakia. Din spatele grădinii se auzeau cocoşii. Motanul Fevroniei pândea un vrăbioi care ciugulea nişte firimituri lângă o dalie înaltă.
Apoi, au plecat spre plajă, spre locul lor de pe promontoriul de pământ. Ierburile şi bălăriile care creşteau în spatele lor, pe faleză, extrăgeau apa din pământ cu mult sârg, la fel cum o făcuseră şi ieri. Prin urmare, marea, distilată şi suptă de săruri, era şi acolo, în spatele lor, căţărându-se prin rădăcini şi urcând până în vârfurile ciulinilor cei mai înalţi, prelingându-se în fuioare, precum un hamac acvatic vârât pe sub ei.
Tradiţionala baie matinală. Apoi:
- Ce dracu face Vasilescu? – întrebă Filip. Pierde, naibii, ultravioletele…
- Dooomneee… şi aveam chef să-l întreb despre nişte pasarele de lemn pe care le-aş întinde pe Lipscani, începând de la Casa de Modă Mercur, aia de vizavi de Banca Naţională, către sala Rapsodia şi, de acolo, spre Hanu’ cu Tei… Ia gândiţi-vă: un pălimar care să parcurgă, independent de magazine, de chioşcuri şi de bodegi, întreg Lipscaniul, urcând în podurile caselor, coborând în beciuri…
- Ce e aia, pălimar? – întrebă Nina.
- Un fel de pasarelă de lemn. Cum e cea din vechea Sighişoară.
- Şi ce vrei tu să faci cu pasarela aia?
Dan se apucă să-i explice cum credea el că trebuie să arate Muzeul Invers al lui Le Corbusier, translatat pe Lipscani ad usum Brancusi. Între timp, apăruseră şi Teo cu cele trei graţii, care îşi puseră cearşafurile lângă ei. Pe urmă veni şi mama lui Dan, împreună cu rectorul care, după ce lansă un bună dimineaţa frugal, adoptă automat o postură de yoga: uttanasana.
Pe la ora 10.00, se adunaseră cu toţii. Numai domnul Vasilescu lipsea.
- Ce-o fi cu el, Dannn? – se interesă Anca – Se plictiseşte Ion că n-are cu cin’ să se contrazică.
- L-am auzit azi-dimineaţă vorbind cu dom’ colonel, îşi aminti Dan. Or fi plecat la prepeliţe, la Hagieni… Parcă aşa plănuiseră.
Era cam cald. Marea era ca o marmură verde. Pe la 11.30, Dan se apucă să le explice cum că trebuie să înveţe să se mire chiar şi în faţa evidenţei, punând-o la îndoială, cumva, ca într-un fel de joc perpetuu, sau, şi mai bine, privind-o ca pe un ritual de trecere dincolo de cartezianism. Cică, în felul ăsta, puteai să aspiri la statutul unui dumnezeu local, restrâns, analitic – un dumnezeu preţios şi dibaci, care ştia să se uite la lucrurile aşternute în faţa lui ca la nişte subterfugii ale esenţei. Era umed în aer. Poate că vremea avea să se schimbe.
Pe la ora 12.00, apăru în mare grabă, strigând la ei de departe, unul dintre clujenii care trăgeau, de ani de zile, în curtea vecină:
- Venţi repedee! E îngrozitour! – spunea el cu accent maghiar – Colouneluul l-o prins pe Ondreei când vrouia să fugă cu ou borcăî de cociuc!
Se ridicară cu toţii de pe cearşafuri.
- Să fugă? Unde?!
- Undee se fugeştee, se enervă clujeanul, cu ochi scăpărători. E anchetăă more la Fevrounio!
Îşi strânseră deîndată cearşafurile şi o luară la fugă spre casă. Se îmbrăcau din mers, îşi trăgeau pantalonii ţopăind într-un picior, se acopereau cu prosoapele în grabă şi comentau.
- Poftim! Dracu’ l-a pus? – tot întreba Teo, cu aerul că avusese el dreptate.
Dar Nina:
- Mai taci, odată, cobe!
- Măi, parcă ai fi venit cu Andrei, nu cu Filip! – replică Teo, dar nu-l mai băga nimeni în seamă.
În curte dădură peste doi civili necunoscuţi, alături de colonelul de grăniceri şi de domnul Vasilescu; toţi patru erau aşezaţi în jurul mesei de sub bolta de viţă.
- De unde să ştiu eu? Îl cunoşteam de vreo dooj’ de ani, da’ n-am băgat de seamă nimic rău, se scuza colonelul.
- Mai bine taci din gură, tovule, i-o reteză unul dintre civili. Io-ţi zic: singur îţi împuţi situaţia. Vrei să spui că-n toţi anii ăştia, nu ştiai că stai de vorbă c-un fost membru al partidului liberal?
- Sau o fi fost ţărănist? – se băgă în vorbă şi celălalt civil, mai tânăr.
- Ţărănist, naţionalist, frate de cruce sau legionar – ceva p-aici era şi ăsta, îl arătă primul civil cu degetul pe Vasilescu, ceva p-aici era şi ăsta, că nu-i ştiu pe toţi liberalii ăştia…
Iar colonelul de grăniceri:
- Tov…
- Taci, tovule, din gură, se ambală civilul. Avea un tic nervos: una-două, îşi ridica colţul gurii.
- Da’ de unde era să ştiu io toate astea? – nu se lăsă colonelul. Ştiam că lucrează la Trustul Carpaţi, la gospodăria de partid…
- Eu am zis să taci! De-asta o să răspundă cei de acolo – zise al doilea civil, ridicându-se de pe scaun, după care se adresă noilor veniţi, hilari în costumele lor de plajă: Nu prea sunteţi miraţi de noutate! V-o fi făcut şi dumneavoastră plăcere compania lui! – rânji el şi-l arătă pe Vasilescu, cu un gest de sastiseală supremă. Nici o grijă, las’ că anchetăm noi! Iar pe fiul tău… ohoo, ce grijă om avea noi de el…
- Pe fiul dumneavoastră! – zise domnul Vasilescu, deodată, luându-i pe toţi prin surprindere.
Cei doi civili rămaseră stană de piatră – dar nu pentru multă vreme.
- Ce-ai spus, mă? – se enervă cel mai tânăr dintre ei.
- Ce-aţi spus, domnule? – îl corectă Vasilescu, pronunţând cuvintele clar şi rar.
- Io cred, se băgă cel de-al doilea civil, că nu-ţi dai seama ce…
- Că nu vă daţi seama, îl întrerupse Vasilescu. Puteţi să mă şi bateţi, că nu-mi daţi senzaţia că ştiţi mai multă meserie decât Pigmei, de la Periprava… sau decât Căldăraru, de la Gherla. Puteţi să mă şi bateţi, sau chiar să mă omorâţi, dar vorbiţi-mi cum se cuvine!
- Băh, tu chiar crezi că un moş ca tine… – începu unul dintre civili.
- Domnu’ Vasilescu, vă rog, se băgă şi colonelul de grăniceri, dorind să-l potolească.
- Faceţi ce aveţi de făcut, dar vorbiţi-mi cum se cuvine! – se ridică Vasilescu în picioare, privindu-i cu ochi lucitori.
- Ei, fire-ai tu al naibii…
- Nu vă supăraţi, interveni atunci Filip, cu glasul tremurând. Din câte ştiu eu, ăăă… consemnele pe care le primiţi, de regulă, prevăd că… hm… nu trebuie să provocaţi agitaţie sau stări tensionate… în public.
Cei doi civili se uitară unul la celălalt, după care se holbară la Filip – un pletos cu părul creţ, îmbrăcat într-o rochie lungă şi albastră din pânză de Phuket.
- Băi, tu ăsta, eşti fată sau băiat de te bagi aşa? – întrebă civilul mai tânăr.
- Băiat, fată, sau hermafrodit, se trezi Teo că se bagă şi el în vorbă, vedeţi că dacă îl apucă pe ta-su’ strănutu’ în Bucureşti, încep să vă sară ţiglele de pe Casa Albă-n Constanţa! Adevărul e că şi tata mi-a spus că primiţi nişte ordine destul de clare în ce priveşte…
- Da’ tu cine eşti, mă, de ne spui nouă ce ordine primim?
- Tinerii aceştia v-au ridicat o problemă precisă, se apropie şi rectorul Gâlea de cei doi. Eu am să fiu mai specific: credeţi că aţi putea să vă legitimaţi?
- Ia mai lăsaţi-mă cu literatura asta, zise cel mai bătrân dintre civili. Folosiţi-vă talentele când o să daţi cu subsemnatul…
- Păi, ia daţi-mi, vă rog, chiar acum un stilou şi nişte hârtie! – ridică glasul Ion Gâlea. Daţi-mi ca să scriu chiar acum cum procedaţi!
- Hai, bă, lasă-i, că ăştia se cred mari domni de Bucureşti, făcu civilul mai hârşâit, schiţând un zâmbet.
- Nu ne credem mari domni de Bucureşti, zise Gâlea apropiindu-se de ei cu încă un pas. În ţara asta în care voi sunteţi doar tovarăşi, noi suntem domni de Bucureşti, pricepeţi? După cum văd eu, voi sunteţi, cel mult, nişte căpitani sau maiori, pricepeţi ce vreau să spun? Şi mai ştiu, foarte sigur, că cine v-o fi dat ordin să veniţi încoa’, e cel mult vreun colonel, ceva, pe la voi, pe la Constanţa!
- Domnule…
- Şi mai ştiu, şi mai sigur, continuă Gâlea, aproape lipindu-se de cel ce părea mai mare în grad, mai ştiu că nu vi s-a ordonat să vă purtaţi aşa, iar dacă, totuşi, aşa vi s-a ordonat – continuă rectorul coborând glasul – atunci colonelul ăla, sau ce-o fi el, de la Constanţa, o să aibă de scris multe rapoarte, foarte multe rapoarte, pe care o să le înmâneze, personal, fie tatălui lui – întinse el un deget spre Filip – fie generalului Ics, care mi-e prieten din copilărie şi cu care sunt în vizite de familie, fie generalului Igrec, care colaborează cu Anca – o arătă el pe mama lui Dan – într-un proiect în care puteţi să fiţi cooptaţi, chiar şi voi, cu maximum de urgenţă, pricepeţi?
- Domnule, eu nu ştiu cine sunteţi, dar…
- Acum mă asculţi pe mine, pricepi? – i-o reteză rectorul. Cred că te-au învăţat prin anul II, chiar şi pe tine, la şcoala aia pe care-ai făcut-o, că peştele mai mare îl haleşte pe peştele mai mic, iar azi, eu sunt peştele mai mare, pricepi? Tu credeai că vii aici şi că ai de-a face cu tractoriştii sau cu lăcătuşii care ţi-au fost ţie colegi de serviciu înainte să intri la şcoală, la Băneasa? Asta credeai, mă? Habar n-am de ce nu fac ceva ca să mă salţi, pentru ca după aia să mă aduci înapoi, cerându-ţi scuze tot drumul, în genunchi, înţelegi? Vorbim despre pâinea ta, mă, pricepi? Despre pâinea ta şi despre casa ta, că şi Sălaj e-n România, şi Bărăganu’ e tot în România, ba chiar şi proiectu’ Ancăi tot în România e, şi la proiectu’ ăla e nevoie de oameni care să ştie cum merge un şantier, iar tu ştii asta foarte bine, că te cunosc după mâini ce-ai fost înainte! Pricepi?
- Domnule, noi am fost trimişi aici ca să interogăm un transfug şi pe tatal lui, zise cel mai tânăr, împăciuitor. Oricine aţi fi, asta n-o să puteţi să opriţi…
- Mă bucur să constat că ştim să vorbim şi civilizat! – îşi folosi rectorul un verificat ton ex-cathedra, abia reprimându-şi un zâmbet în silă, zâmbet pe care-l lăsă, totuşi, să fie văzut de toţi cei din jur. Nimeni nu v-a oprit din treabă. Tonul vostru ne-a deranjat, cel mai mult.
- Eh, vă rugăm să pricepeţi, reluă cel mai în vârstă, strângând din dinţi. Stressul, ştiţi… Ultimele zile au fost…
Ion Gâlea se întoarse cu spatele la ei, însă, fără să le răspundă. Privi la Anca şi zise:
- De data asta chiar că aş gusta un cognac din acela… Un Hen, draga mea…
- Vă mulţumesc, domnule rector, spuse Vasilescu, după care-şi drese glasul.
- N-a fost vorba de dumneavoastră, făcu Ion. Pur şi simplu, oamenii ăştia habar n-aveau cu cine stau de vorbă, aşa că cineva trebuia să-i pună la curent. Îşi închipuiau că dau iama la ei, la ţară, în bătătură, asta a fost tot, da’ acum au înţeles.
Cei doi se priviră, de parcă ar fi simţit că intervenţia rectorului se încheia aici. Şi, într-adevăr, Ion Gâlea nu mai schiţă nici un fel de gest când cei doi civili îl scoaseră pe tatăl lui Andrei afară din curte, îmbrâncindu-l când şi când, oarecum reflex, dar nu foarte convingător.
- Ionnnn, se revoltă Anca. Uite-te la ei ce fac…
- În clipa asta, chiar nu pot să fac mai mult, se scuză el, petrecându-l cu privirea pe domnul Vasilescu – încasa o ultimă îmbrânceală, de ochii lumii, în timp ce era vârât într-o Dacie neagră. Până în ultima clipă, privi în ochii rectorului, oarecum nesigur pe el: oare ce motive îl mânaseră pe Ion Gâlea ca să intervină astfel?
Deîndată ce maşina securiştilor dădu colţul uliţei, luând-o spre duşul instalat de clujeni, colonelul de grăniceri îşi scoase cascheta şi-o lăsă să cadă pe masă, de parcă ar fi fost ditamai povara.
- Offf, ce mă fac acum? – se uită el la rector înainte să adauge: Bietu’ domnu’ Vasilescu…
În clipa următoare se iscă o hărmălaie nemaipomenită. Teo se pregătea să facă un banc tâmpit, cum că, na, unde naiba era Radu ăla al lui Dinu Vasilescu, să vadă şi să se mire de toate astea, numai că realiză că absolut toţi din curte erau de partea lui Andrei şi tatălui său. Îl căută pe Ovidiu, sperând că va găsi măcar pe cineva cu care să poată discuta sincer – „totuşi, trebuie o ordine, sunt nişte legi, sunt nişte reguli, bune, rele, cum sunt…”, îşi tot repeta el – numai că Ovidiu, cine ştie de ce, luase şi el partea celor doi Vasileşti, înjurând, de zor, la securişti.
Aşa că, Teo nu avu ce să mai facă şi, pentru că trebuia să participe şi el la gălăgia generală, se prefăcu întristat de prinderea lui Andrei şi de arestarea tatălui său.
Apoi, urmă masa de prânz, tristă, cu evocări interminabile, cu farfurii aproape neatinse, cu prea puţin vin băut. Apoi, îşi petrecură după-amiaza sub boltă, discutând şi răsucind problema pe toate feţele.
Spre seară, se porni un vânt rece dinspre nord şi-şi făcură apariţia primii nori după mai bine de o săptămână de cer senin. Dinspre ţărm se auzi ropotul răguşit al valurilor. Pe uliţă se stârniră câteva trombe anemice de praf.
Iar Ion se aplecă la urechea Ancăi, destul de vesel:
- Să vezi surpriză pe Vasilescu după ce l-oi şi scoate de acolo! Bietul de el, e inofensiv, iar tâmpiţii ăştia se leagă, ca de obicei, de chestii neesenţiale… Da’, las’ că mă-nţeleg eu cu tatăl lui Filip… Canta ăsta, continuă rectorul, dus pe gânduri, Canta ăsta e un ambasador tare ciudat.
- O fi securist mare de tot.
- Aşa cred şi eu, dar nimeni n-a putut să-mi spună cu ce treburi se ocupă, remarcă rectorul, privind la fiul lui Tudor Canta.
Filip – Filip o ţinea pe Nina în braţe, iar ea fuma ţigară după ţigară. Oricare i-ar fi fost ocupaţia, tatăl lui Filip se ocupa de lucruri cu mult mai serioase decât nişte amărâţi de transfugi, iar rectorul Universităţii de …………. din Bucureşti era sigur că Tudor Canta va interveni ca să-i scoată basma curată pe cei doi Vasileşti.
- Totul e, se nelinişti Anca, totul e să nu-i scadă lu’ dom’ Vasilescu pofta de ciondăneală, fiindu-ţi obligat.
- Fii serioasă! Ăştia sunt implacabili, stabili Ion Gâlea.
- Bine, atunci am să-i spun lui Dan să se ţină departe de Nina. Am impresia că fata asta l-ar cam abandona pe Filip pentru fi-miu.
- Fă cum vrei, că pe Tudor Canta oricum nu-l interesează viaţa sentimentală a lui fi-su’.
În noaptea aceea, Lali, tătăroaica, se întoarse la Dan în cameră. Ei, şi se iubiră ei ce se iubiră, după care ea îl întrebă:
- Ia spune! Aţi convins-o pe femeia aia?
- Nu. Tu n-ai auzit ce s-a întâmplat?
- Ce să aud? Am fost plecată la Kitap-dere, toată ziua.
- Andrei a vrut să fugă în Turcia şi a fost prins. L-a prins chiar fiul Fevroniei.
Lali rămase pe gânduri. Dan o simţi cum, întinsă pe spate, privea în bezna tavanului, cu ochii larg deschişi, fără să respire. După o vreme, tătăroaica se dădu jos din pat, fără să scoată o vorbă, şi căută pe masă pachetul de ţigări al lui Dan. Pielea îi lucea subtil, iar carcasa îi părea mai vie decât oricând, chit că respiraţia tot nu i se auzea.
- Ştii că fac tot ce vrei, când vrei, spuse ea deodată, vârând o ţigară între buze. Acu’, însă, vreau să-mi aprinzi tu ţigara, că io n-am fumat niciodată.
Dan zâmbi şi spuse că e în regulă. Scăpără un chibrit, că aşa i se părea de bonton.
- Se vede că n-ai fumat niciodată, îi spuse tătăroaicei. Ai pus ţigara pe dos, îi arătă el filtrul în lumina pâlpâitoare a chibritului.
Lali puse ţigara cum trebuie, trase primul fum din viaţa ei şi se ridică în picioare.
- Mai bine plecam şi eu cu Andrei, zise ea după o vreme. Barem, ne-ar fi prins pe amândoi.
- Poftim?!
- Chiar şi prinsă, chiar şi bătută, pe lângă Andrei, parcă n-aş mai fi din Vama Veche.
Îl privi pe Dan şi, citindu-i în ochi mirarea amestecată cu dezamăgire, îl provocă:
- Dacă n-ai curaj, las’ că-i spun io lu’ femeia ailaltă! Da-ţi zic de pe acu’…
- Nu-mi mai spune nimic, că o să am eu grijă să găsesc o altă femeie, una pe care să n-o ştii! O să-mi facă plăcere să te văd cum o să te miri, dar o să fie prea târziu pentru tine.
Lali nici măcar nu clipi. Trase cu sete din ţigară, se abţinu să nu tuşească, după care se băgă la loc în pat. Termină ţigara, după care se uită la Dan, prelung.
- Începi şi tu să nu mă suferi, dar tot nu eşti ca Andrei. Andrei e ca asta, îl făcu ea atent pe Dan la sunetul îndepărtat al unei sirene de vapor. Vine de departe şi se duce şi mai departe aşa că, degeaba l-au prins. D’aia vroiam cu el, să nu te superi.
- Nu mă supăr.
- Bine. Atunci, mai serveşti? – îl întrebă, închizând ochii şi aşteptând.
Se dau cretini la promoţie
27 Octombrie 2008Io fac pipi din cinci în cinci minute, nevas’mea horcăie, Haralambina chirăie dă febră, ţeava de apă rece s-a spart pă stradă, un bou a pus manele la maximum, pe bulevard se înghesuie miliarde de maşini în leasing, semafoarele s-au blocat deşi nu plouă, metroul rulează cu noduri, femei care nu ştiu să meargă pe tocuri poartă pantofi cu toc, ăştia fac reclamă la dacia sandero în care o să ningă la iarnă, pe trotuar am dat nas în nas c’un prost care umbla după muşte şi nu era tăriceanu, câţiva tembeli o să se voteze între ei şi-acu’ fac campanie electorală, jurnalişti imbecili ridică sprânceana pă sticlă, dacă-n românia o să se nască negri o să iasă toţi albinoşi, pute-n tot cartieru-a protan, ultima rudă cu muşchi a lu’ Patrocle e rector la Carol Davilla, cel mai scump revelion din lume e la Sinaia, un ziarist înstelat a ajuns guvernatorul Deltei, în calorifere e-un viscol siberian, avem miliardari de stânga, benzina românească a rămas cea mai scumpă din lume, noua generaţie de agramaţi s-a aşezat în fotolii, Elena Udrea e cadru universitar, Adrian Năstase e cadru universitar, Gigi Becali stă-n casa lu’ Malaxa, Ion Iliescu seamănă cu-o mască de Dacia, Genică Boierică e doctor în ştiinţe, preşedintele nu mai are erecţie, prinţesa Caragea are bufeuri, prinţul Paul se crede prinţul Paul, mâine-o să-mi fac o salată de euri, pe nu-ş’ ce canal dau Beowulf pentru-a mia oară, avem liberali care centralizează, mititeii au zgârciuri, o să fac o autostradă din roviniete, în Bucureşti se ridică scaiscreipăre, operez cu fire furate, weblog stă să crape, plătesc apa rece ca fiind apă caldă, ţigani se băşesc din costume Armani, se spune că Valerian Stan e inteligent, Dinescu are o vie la Realitatea TV, ziarul Ziua mimează morala, am văzut un Rolls parcat lâng-o groapă, BOR doar ia banii, Norica-şi poartă sexul în mod ilegal, se dau cretini la promoţie, se dau cretini la promoţie, se dau cretini la promoţie…
se dau cretini…
la promoţie…
2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.8)
25 Octombrie 20087.
- Cinci grade babord, ordonă fiul Fevroniei pe când vedeta trecea pe sub podul mobil de la intrarea în portul Mangalia.
- Cinci grade babord, confirmă timonierul.
- Maşina uşor înainte!
Driiiiing!
Luţă privea la girocompas din spatele timonierului. Nu avea ce să caute acolo, în sala de comandă, numai că, în seara aceasta trebuia să se bage pe sub nasul locotenentului: se făcuseră trei luni de când nu mai dăduse pe acasă.
- Fir-ar al dracului de pilon! Da’ tu nu-l vezi? Eşti chior? Ce naiba… Ieşi prima dată prin şenal? – Furios, Marcel alergă la babord, privind cum copastia trecea razant cu pilonul, la mai puţin de un metru. Jumătate înainte! – strigă el.
Driiiing!
Vedeta ţâşni printre cele două diguri paralele, ca două spinări de cetaceu, îngheţate. Apoi: marea liberă.
Luţă îşi aminti de câmpurile de acasă. Hm, parcă-parcă ar fi sorbit dintr-o ciorbă din aia, de porc, acrită cu zeamă de varză, făcută de maică-sa… Se apropie de fiul Fevroniei şi întrebă şi el, aşa, ca să se afle în treabă:
- Ce ziceţi, tov locotenent? Se montează marea?
Urmă o pauză. Ofiţerul se întoarse spre timonier:
- Banda stânga! În noaptea asta începem cu careul 14! Cu toată viteza! – driiiing! – Tu nu trebuia să fii în infirmerie, mă? – se răsti apoi la Luţă, care se trase deîndată în spatele ecranului radar.
În clipa aceea, se deschise uşa culoarului dinspre cabine. Apăruse plutonierul cu cafelele. Mirosul amărui. Noaptea de lână neagră. Îşi aprinseră ţigările. Sorbiră cu toţii, aproape concomitent, prima gură de cafea. Un val îi luă prin surprindere, lovindu-i travers.
- Dumnezeii mă-sii! – exclamă locotenentul – Mi-am pătat vestonul! Aduceţi nişte apă!
Luţă dădu fuga pe culoar, la frigider, şi scoase sticla de apă de băut. În jur mirosea a păcură şi a tablă încinsă. Fără să-şi dea seama cum, îşi aminti de felul caraghios în care se întindeau gâştele când erau sătule, ca şi cum ar fi făcut cumpăna. Zâmbi. Revenind în sala comenzilor, îl izbi aroma de cafea caldă. Acasă la el nu mirosise nicicând aşa ceva.
Ei, şi?
- Uitaţi nişte apă, tov locotenent! Să vă curăţaţi…
- Hai să trăieşti, zise fiul Fevroniei şi, dându-şi jos vestonul, se apucă să-l cureţe de pata de cafea.
- Avem un vas la 4 mile, 35 de grade tribord, anunţă secundul.
Marcel aruncă vestonul pe un spătar şi ieşi în grabă pe punte. Puse binoclul la ochi şi privi în beznă: o luminiţă abia vizibilă părea să joace peste mare undeva departe, tare departe. Pe Marcel îl cuprinse unul dintre acele gânduri de neînţeles – parcă îi vedea pe marinarii aceia necunoscuţi, preocupaţi să menţină cursul navei, ca şi el. La ce folosea tot chinul ăsta? Oameni deosebiţi se încrucişau mereu, prin gări, prin porturi, pe mări, pe şosele, prin oraşe, prin hoteluri, na, pe unde vroiai, se vedeau preţ de o clipă, îşi înregistrau trăsăturile, cum erau îmbrăcaţi, mai ştiu eu ce, după care dispărea, fiecare, pe calea lui, dispărând pentru totdeauna din ochii şi minţile celor cu care se întâlniseră, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Adică, dădeau un fel de semnal, cum că, uite, sunt aici şi trăiesc, doar pentru a se afunda, la loc, în neant.
Marcel lansă peste umăr, spre sala comenzilor:
- Roş’ în roş’, drumul bun din moş-strămoş! Ia intraţi pe frecvenţa ălora de la Constanţa şi vedeţi ce-i cu vaporu’ ăsta…
- D 18, D 18! Port control! Ne interesează datele despre nava din poziţia… – se apucă se strige secundul în microfon.
Încă un val îi izbi la travers, iar Luţă se repezi spre Marcel de parcă ar fi dorit să-l sprijine. În clipa aceea, simţi cum i se încing obrajii şi se întrebă brusc: ce naiba faci? Îl slujeşti pe ăsta de parcă ar fi boieru’ Meteleanu? De ce dracu’ nu-i raportezi, pur şi simplu, că trebuie să pleci acasă? Doar ai dreptul la permisia asta… De ce naiba te tot bagi sub nasul lui?
Dintotdeauna, Luţă făcuse cam ceea ce avusese el chef, chiar şi când îşi dorise lucruri de neîmplinit – se lupta, cu sau fără motiv, cu părinţii, cu profesorii, cu prietenii, iar conflictul se rezolva, deseori, cu înfrângeri, dar niciodată, fir-ar să fie, niciodată nu plecase capul în faţa celorlalţi. În plus însă, se mai gândi Luţă, permisia era dreptul lui – un drept consfiinţit prin regulamentele militare, dar, cu toate astea, uite-te la el cum se căciulea ca s-o obţină.
Pe de altă parte, îi era dor de casă, avea chef să doarmă măcar câteva zile singur în cameră, să se trezească târziu, să se întindă în aşternuturi până-i pocneau oasele, să deschidă geamul sub care se întindea via din curte; vroia să bea un vin cu prietenii, vroia s-o monzolească pe Gina la Gorgan, avea chef să povestească tuturor ce se întâmplă pe o vedetă de patrulare…
Ce naiba căuta el acum pe fierătania asta care mirosea a tablă încinsă şi a fum?
- Nu te-ai dus jos, măi Luţă? – îl întrebă, prietenos de data asta, fiul Fevroniei.
- Nu, tovarăşe locotenent. Mă plictisesc de moarte în infirmerie. Dac-o fi ceva, doamne fe, ştiu băieţii cum să dea de mine.
Numai că, niciodată nu se petrecuse nici un eveniment în timpul misiunilor lor. Ca un făcut, vedeta D 18 nu pusese nicicând mâna pe vreun transfug şi, chiar dacă ar fi făcut-o – ce legătura putea să aibă infirmierul cu o astfel de captură?
- Ajungem la extremitatea estică a careului 14, anunţă timonierul.
- În regulă. Banda dreapta! – vedeta se lăsă spre babord, tresăltă, vibră, încasă nişte valuri clipocitoare în cocă, după care îşi reluă drumul molcom în noapte – Ce drum ai?
- 180 de grade, toarş lent!
- Drept aşa!
- Drept aşa, confirmă timonierul.
Ofiţerul dădu să-şi mai aprindă o ţigară, dar Luţă răsărise deja lângă el, cu chibritul aprins. Se auzi un mulţumesc, urmat de un zâmbet pe care Luţă se strădui să-l considere doar un semn de simpatie, nu de ironie.
Abia peste mult timp, în ianuarie ’90, fostul soldat, disperat că nu mai ajungea acasă, acum sondor la schela de petrol de lângă sat, abia atunci, deci, avea să-şi reamintească Luţă, pentru prima oară, ce fel de compromisuri făcuse în acea misiune de patrulare. Gândurile aveau să-l năpădească în chiar camera pe care, pe mare fiind, o visase ca refugiu în faţa vieţii cazone – avea să se afle alături de o muiere care dormea dusă, sforăind uşurel, femeieşte, muiere de care, în 1983, nici nu auzise măcar. Luţă vroia să plece în Marea Nordului, pe o platformă petrolieră norvegiană şi nu era în stare să-şi ia inima în dinţi ca să-i spună nevestei ce planuri îl bântuiau, la fel cum, cu ani în urmă, tot amânase să-l roage pe locotenent să-i dea drumul acasă.
Of, of, avea să se întrebe Luţă, cum de-am plecat eu capul pentru o amărâtă de permisie?
Dar, în noaptea de 13 spre 14 august, 1983, soldatului Roşu Luţă Decebal îi pulsa sub craniu imaginea nucului, numit după el, Decebal, nuc plantat în curte de tatăl lui, în chiar anul naşterii fiului său mai mic. Ce umbră dădea nenorocitul ăla de nuc… Şi ce vin pişcător puteai să bei seara, sub crengile lui!
- Ce ziceţi toarş lent? Prindem şi noi puţină muzică?
Era contrar regulamentului, dar ofiţerul aprobă din cap. De obicei, prindeau un post turcesc cu muzică disco şi new wave, care-i încânta pe orăşeni; cei de la ţară nu ştiau ce să zică dar, oricum ar fi luat-o, pe lângă că era ceva la modă, era, mai ales, contrar regulamentului, aşa că, la întoarcerea în casele lor joase, de cărămidă şi paiantă, răspândite prin bărăganuri, aveau să facă gât în faţa celorlalţi, că ce muzică ascultaţi voi, bă? Că habar n-aveţi pe ce lume sunteţi! Şi aveau să aducă ei casete şi benzi trase de la posturi străine, cu muzică americană şi englezească, iar când cheful avea să ajungă la paroxism, urmau să pună şi ceva muzică de-a lor: o populară nemaiauzită pe vremea aceea, un hibrid între dansurile turceşti, greceşti şi ţigăneşti. Un new wave popular, domne’! Ăia, prin căminele culturale, aveau să zdupăie după nervul cel nou, ultima găselniţă cu bărbaţi ce plângeau după anii de închisoare, cu femei ce-şi chemau acasă amanţii în timp ce soţii erau plecaţi la muncă, melodii cu cuţite, şlagăre cu bătăi – noua muzică populară română, băăăăi! Cum dracu’ de nu ştiuseră de ea până atunci? Care foaie verde? Ce fluieraş? Era vremea gherlelor şi a scrâşnetelor din dinţi, da la Nistru pân’ la Tisa, băăh!
Aşa că, cei de pe vedetă s-au apucat să caute în eter postul turcesc de radio. Ei, da, se auzi Rick Springfield, cu State of the Heart, ritmat de păcăniturile şi de fâşâiturile paraziţilor. Vigia din tribord începu să bată tactul cu piciorul.
Locotenentul zâmbi când îl văzu şi trecu în locul lui:
- Hai, ia du-te şi urmăreşte, tu, radarul! – îi ordonă şi se apropie de copastie, punând binoclul la ochi. Privi în beznă.
- Ce faci, bă, Marine? Păi, îl laşi pe toarş lent să-ţi facă munca, bă? – se amuză timonierul. Între timp, Luţă se strecurase şi el spre puntea tribord şi privea spre mare.
- Ce dracu’, mă, nu se vede nimic pe bezna asta, comentă secundul. Mă, ia uitaţi-vă în frigiderul ăla! Găsiţi, mă, şi voi, ceva mai de doamne-ajută?
- Doar mâncare, toarş lent, sosi, instantaneu, răspunsul ordonanţei secundului.
Luţă nici nu mişcă – nu se sinchisea de nimic, câtă vreme el avea treabă cu astălalt, cu fiul Fevroniei…
- Păi da, ce al’ceva crezi că vreau io, mă? – întrebă secundul. În misiune nu se consumă alcool! Regulamentul e mai mult decât clar!
Pufniră cu toţii în râs – pentru majoritatea, ordinul suna tocmai pe dos: nici o misiune fără coniac!
Luţă privea pe mare, alături de comandant. Se vedeau luminile de la Vama Veche, pâlpâitoare, ca o spumă diamantiferă împroşcată pe ţărm. Valurile semănau cu nişte blănuri moi. Umflate. Nu mirosea deloc a apă – se simţea doar izul de tablă încinsă.
Ce dracu… ce dracu… – căscă ochii Luţă, deodată. Ce face lentul? Nu vede?! Are binoclu, doar… Nu e atent?! Ce dracu’?
Luţă simţi că-l ia cu furnicături. I se păruse, mai întâi, dar apoi devenise sigur: pe mare, la vreo optzeci-nouăzeci de metri de ei, se legăna o barcă pneumatică. Te pomeneşti că toarş lent nu privea spre mica ambarcaţiune!
Na, permisia, îşi zise Luţă, înghiţind în sec. Strigă cu glas tare:
- Ambarcaţiune la tribord, toarş lent! La v’o nooj’ de braţe, folosi el terminologia consacrată pe mare, pentru a da mai multă greutate cuvintelor. Uitaţi! – întinse el degetul.
Toţi priviră în direcţia arătată de el. Nu se vedea mare lucru.
- Mă, tu ai înebunit, exclamă secundul.
Fiul Fevroniei privi prin binoclu.
- Nu văd nimic, remarcă el, potolit.
- Să punem proiectorul, se ambală Luţă, spunându-şi că merita riscul: dacă se înşelase, avea să se aleagă cu un perdaf, dar dacă văzuse bine?
- Bă, Luţă, tu eşti prost, bă, îl luă în primire vigia de la tribord.
- Nu-s’ prost, mă, nu-s’ prost… Toarş lent, pe cuvânt că am văzut ceva…
- Ai văzut-o pe mă-ta-n baie, băh! – zise vigia, pufnind în râs. Vedeţi că ăsta are chef de permisie, toarş lent! Vă spun eu!
Ceilalţi marinari râseră şi ei. Fiul Fevroniei se pregăti să dea ordin de schimbare a cursului, când, Luţă strigă din nou:
- Să-mi sară ochii dacă nu e acolo o barcă! O d’aia de cauciuc, toarş lent! Puneţi proiectorul, pe bune că am văzut o barcă…
Alţi doi marinari se apropiară de copastie şi priviră în beznă.
- Io nu văd nimic, zise unul.
- Ba, parcă… Hm, nu pot să zic, zise altul. Binoclu’ ăla nu v-ajută, toarş lent?
Punând binoclul la ochi, fiul Fevroniei înţepeni: preţ de o secundă foarte scurtă, zări barca lui Andrei. Eh, cum naiba… se miră el.
- Hai, bă, Marcele, aprinde naibii proiectoru’ ăla, că altfel o să se strângă toţi pufarezii la tribord, strigă secundul.
- Ştiţi care sunt consemnele… Aprindem proiectorul doar după ce avem două confirmări vizuale şi…
- Iar am văzut-o! – strigă Luţă. Pentru o clipă, a acoperit luminile din Vamă şi după aia iar a dispărut.
- O fi fost un val mai mare, zise vigia de la tribord.
- Hai să punem proiectoru’ ăla, măi Marcele, zise secundul… Că ne ies vorbe după aia…
Fiul Fevroniei se duse spre prova, scanând întunericul prin binoclu. Cum naiba, dar cum naiba de se potriviseră lucrurile aşa?
- Ei, ce facem? – întrebă, iarăşi, secundul.
- Vă jur că-i acolo, toarş lent! – se rugă Luţă de el.
Secundul se apropie de Marcel şi-i strecură la ureche:
- Dă-le, naibii, de consemne şi aprinde proiectorul ăla, că te pomeneşti cu unu’ d-ăsta că ne dă naibii, în gât, la ceist…
- Ai dreptate, şopti Marcel, după care strigă: Aprindeţi proiectorul tribord!
Aprinseră proiectorul, iar vigia se apucă să baleieze întinderea neagră şi plescăitoare a mării. Ciudat: chiar în clipele acelea, radioul turcesc difuza I’ll be watching you, cu Police.
- Mai în spate, Marine! – se agită Luţă ca un fluture beat, alergând de-a lungul copastiei. L-am lăsat la pupa tribord.
- Mă, dacă nu-i nimic, te zbor la dilibau, scrâşni fiul Fevroniei.
- Ba, are dreptate, măi! – izbucni secundul. E dat în paşte, Luţă ăsta… Ce ochi are…
- Na, c-am prins şi noi unul…
- Al dracu’ Luţă, cu mă-sa, îşi spuneau ei unul altuia.
În plină lumină, Andrei lăsase padelele vraişte şi privea, năuc, drept în proiector, cu ochii holbaţi, ca iepurii ăia pe care îi braconai din maşină, la lumina farului.
- Stop maşina! – ordonă tânărul ofiţer. Pune înapoi! – driiiiing! driiiiiing! Apoi, luă o porta-voce şi strigă spre cel pe care-l părăsise cu vreo cinci ore în urmă: Te întinzi în barcă, cu faţa-n jos, cu mâinile la ceafă!
Se apropiară de el şi-i aruncară o saulă.
- Prinde-o, strigă vigia.
Andrei se execută.
- Vira, vira! – strigă Marcel. Deîndată ce Andrei a trecut copastia, unul dintre soldaţi îl pocni peste gură:
- ’tu-ţi muma ta de bou!
Între timp, apăruse şi maistrul maşinist, gol până la brâu, şi buuuufff! – îl plesni pe Andrei în cap. Andrei se clătină, îi curgea deja sânge din gură.
- Ia vezi-l, mă! Are acte la el? – se interesă maistrul.
Bineînţeles că avea, cu banii laolaltă, în punga de la gât.
- Iete, inginer… – îi frunzăriră hârtia matricolă de la facultate, cu antetul aferent – Fost student, deduse maistrul. Şi are verzitură pe el cât cuprinde! – şi-l izbi, din nou, în burtă, cu sete.
Andrei se îndoi, dar îşi reveni destul de repede şi schiţă un zâmbet vag.
- Râde-al dracului! Râde! Că numa’ de-ai lor pleacă! Numa’ d’ăştia aranjaţi! Ce vă trebe, mă? Ce? – se pornise acum unul dintre soldaţi, participând la spectacol cun un pumn bine plasat.
- De bine, domne’, de prea mult bine pleacă… Ascultă-mă pe mine, zise maistrul şi-i repezi lui Andrei încă un pumn în burtă.
- Gata! Potoliţi-vă! Trebuie să continuăm patrularea! O s-o încaseze cum trebuie de la băieţi, se băgă fiul Fevroniei. La arest cu el!
Îl îmbrânciră pe scările ce coborau spre careu, izbindu-l de pereţii blindaţi al culoarului. Preţ de o clipă, Andrei se opri în loc, privindu-l pe Luţă.
- Ce te uiţi, mă, la el? Ce? Ţi-e ciudă că te-a prins şi vrei să-l ţii minte? Ia, bă, Luţă! Dă-i mă, şi tu, una, să te ţină minte!
Luţă încremenise însă, holbându-se în ochii lui Andrei. Îi curgea sânge din nas şi din buze. Fir-ar a dracu’ de permisie…
- Hai, mă Luţă! Miruieşte-l, bă!
- Terminaţi! – ordonă Marcel. Duceţi infractorul în arest!
Marinarii se îmbulziră în jurul lui Andrei, care înjurând, care scuipând – numai Luţă rămase pe punte, sprijinit de copastie cu amândouă mâinile, privind cu ochii căscaţi larg în urma lui Andrei, nemişcat. Abia acum îşi amintise ce auzise prin sat, pe la colţuri, despre bătăile cumplite pe care le încasase taică-său, un transfug şi el, după ce sârbii îl returnaseră autorităţilor române.
Uite cu ce mi-am plătit permisia, îşi zise Luţă, furios, parcă, pe gândurile astea care-i veneau în minte, nechemate de nimeni. Şi nici măcar nu mi-a făcut nimic…
- Băăă, o să-ţi dea ăştia permisie, îi zise unul dintre colegi, invidios, de parcă i-ar fi ascultat gândurile, numai că Luţă rămase stană de piatră pe puntea care se clătina alene, gândindu-se că tocmai îl trădase pe taică-său.
După trei zile, în timp ce schimba trenul în Gara de Nord ca să se ducă acasă, începu să se gândească la minciuna pe care trebuia să le-o tragă alor săi, ca să justifice gradul cel nou de pe umeri, alături de prea multele zile primite ca recompensă pentru prinderea lui Andrei.
Dar, nu-şi făcea Luţă probleme din atâta lucru: o să le povestească ceva cu o gaură de apă în cală pe care o depistase el, salvând, astfel, vedeta, de la o scufundare sigură, că şi-aşa n-o să înţeleagă mare lucru ai lui.
Şi aşa se retrase Luţă din viaţa lui Andrei Vasilescu, pentru totdeauna.
2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.8)
25 Octombrie 20087.
- Cinci grade babord, ordonă fiul Fevroniei pe când vedeta trecea pe sub podul mobil de la intrarea în portul Mangalia.
- Cinci grade babord, confirmă timonierul.
- Maşina uşor înainte!
Driiiiing!
Luţă privea la girocompas din spatele timonierului. Nu avea ce să caute acolo, în sala de comandă, numai că, în seara aceasta trebuia să se bage pe sub nasul locotenentului: se făcuseră trei luni de când nu mai dăduse pe acasă.
- Fir-ar al dracului de pilon! Da’ tu nu-l vezi? Eşti chior? Ce naiba… Ieşi prima dată prin şenal? – Furios, Marcel alergă la babord, privind cum copastia trecea razant cu pilonul, la mai puţin de un metru. Jumătate înainte! – strigă el.
Driiiing!
Vedeta ţâşni printre cele două diguri paralele, ca două spinări de cetaceu, îngheţate. Apoi: marea liberă.
Luţă îşi aminti de câmpurile de acasă. Hm, parcă-parcă ar fi sorbit dintr-o ciorbă din aia, de porc, acrită cu zeamă de varză, făcută de maică-sa… Se apropie de fiul Fevroniei şi întrebă şi el, aşa, ca să se afle în treabă:
- Ce ziceţi, tov locotenent? Se montează marea?
Urmă o pauză. Ofiţerul se întoarse spre timonier:
- Banda stânga! În noaptea asta începem cu careul 14! Cu toată viteza! – driiiing! – Tu nu trebuia să fii în infirmerie, mă? – se răsti apoi la Luţă, care se trase deîndată în spatele ecranului radar.
În clipa aceea, se deschise uşa culoarului dinspre cabine. Apăruse plutonierul cu cafelele. Mirosul amărui. Noaptea de lână neagră. Îşi aprinseră ţigările. Sorbiră cu toţii, aproape concomitent, prima gură de cafea. Un val îi luă prin surprindere, lovindu-i travers.
- Dumnezeii mă-sii! – exclamă locotenentul – Mi-am pătat vestonul! Aduceţi nişte apă!
Luţă dădu fuga pe culoar, la frigider, şi scoase sticla de apă de băut. În jur mirosea a păcură şi a tablă încinsă. Fără să-şi dea seama cum, îşi aminti de felul caraghios în care se întindeau gâştele când erau sătule, ca şi cum ar fi făcut cumpăna. Zâmbi. Revenind în sala comenzilor, îl izbi aroma de cafea caldă. Acasă la el nu mirosise nicicând aşa ceva.
Ei, şi?
- Uitaţi nişte apă, tov locotenent! Să vă curăţaţi…
- Hai să trăieşti, zise fiul Fevroniei şi, dându-şi jos vestonul, se apucă să-l cureţe de pata de cafea.
- Avem un vas la 4 mile, 35 de grade tribord, anunţă secundul.
Marcel aruncă vestonul pe un spătar şi ieşi în grabă pe punte. Puse binoclul la ochi şi privi în beznă: o luminiţă abia vizibilă părea să joace peste mare undeva departe, tare departe. Pe Marcel îl cuprinse unul dintre acele gânduri de neînţeles – parcă îi vedea pe marinarii aceia necunoscuţi, preocupaţi să menţină cursul navei, ca şi el. La ce folosea tot chinul ăsta? Oameni deosebiţi se încrucişau mereu, prin gări, prin porturi, pe mări, pe şosele, prin oraşe, prin hoteluri, na, pe unde vroiai, se vedeau preţ de o clipă, îşi înregistrau trăsăturile, cum erau îmbrăcaţi, mai ştiu eu ce, după care dispărea, fiecare, pe calea lui, dispărând pentru totdeauna din ochii şi minţile celor cu care se întâlniseră, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Adică, dădeau un fel de semnal, cum că, uite, sunt aici şi trăiesc, doar pentru a se afunda, la loc, în neant.
Marcel lansă peste umăr, spre sala comenzilor:
- Roş’ în roş’, drumul bun din moş-strămoş! Ia intraţi pe frecvenţa ălora de la Constanţa şi vedeţi ce-i cu vaporu’ ăsta…
- D 18, D 18! Port control! Ne interesează datele despre nava din poziţia… – se apucă se strige secundul în microfon.
Încă un val îi izbi la travers, iar Luţă se repezi spre Marcel de parcă ar fi dorit să-l sprijine. În clipa aceea, simţi cum i se încing obrajii şi se întrebă brusc: ce naiba faci? Îl slujeşti pe ăsta de parcă ar fi boieru’ Meteleanu? De ce dracu’ nu-i raportezi, pur şi simplu, că trebuie să pleci acasă? Doar ai dreptul la permisia asta… De ce naiba te tot bagi sub nasul lui?
Dintotdeauna, Luţă făcuse cam ceea ce avusese el chef, chiar şi când îşi dorise lucruri de neîmplinit – se lupta, cu sau fără motiv, cu părinţii, cu profesorii, cu prietenii, iar conflictul se rezolva, deseori, cu înfrângeri, dar niciodată, fir-ar să fie, niciodată nu plecase capul în faţa celorlalţi. În plus însă, se mai gândi Luţă, permisia era dreptul lui – un drept consfiinţit prin regulamentele militare, dar, cu toate astea, uite-te la el cum se căciulea ca s-o obţină.
Pe de altă parte, îi era dor de casă, avea chef să doarmă măcar câteva zile singur în cameră, să se trezească târziu, să se întindă în aşternuturi până-i pocneau oasele, să deschidă geamul sub care se întindea via din curte; vroia să bea un vin cu prietenii, vroia s-o monzolească pe Gina la Gorgan, avea chef să povestească tuturor ce se întâmplă pe o vedetă de patrulare…
Ce naiba căuta el acum pe fierătania asta care mirosea a tablă încinsă şi a fum?
- Nu te-ai dus jos, măi Luţă? – îl întrebă, prietenos de data asta, fiul Fevroniei.
- Nu, tovarăşe locotenent. Mă plictisesc de moarte în infirmerie. Dac-o fi ceva, doamne fe, ştiu băieţii cum să dea de mine.
Numai că, niciodată nu se petrecuse nici un eveniment în timpul misiunilor lor. Ca un făcut, vedeta D 18 nu pusese nicicând mâna pe vreun transfug şi, chiar dacă ar fi făcut-o – ce legătura putea să aibă infirmierul cu o astfel de captură?
- Ajungem la extremitatea estică a careului 14, anunţă timonierul.
- În regulă. Banda dreapta! – vedeta se lăsă spre babord, tresăltă, vibră, încasă nişte valuri clipocitoare în cocă, după care îşi reluă drumul molcom în noapte – Ce drum ai?
- 180 de grade, toarş lent!
- Drept aşa!
- Drept aşa, confirmă timonierul.
Ofiţerul dădu să-şi mai aprindă o ţigară, dar Luţă răsărise deja lângă el, cu chibritul aprins. Se auzi un mulţumesc, urmat de un zâmbet pe care Luţă se strădui să-l considere doar un semn de simpatie, nu de ironie.
Abia peste mult timp, în ianuarie ’90, fostul soldat, disperat că nu mai ajungea acasă, acum sondor la schela de petrol de lângă sat, abia atunci, deci, avea să-şi reamintească Luţă, pentru prima oară, ce fel de compromisuri făcuse în acea misiune de patrulare. Gândurile aveau să-l năpădească în chiar camera pe care, pe mare fiind, o visase ca refugiu în faţa vieţii cazone – avea să se afle alături de o muiere care dormea dusă, sforăind uşurel, femeieşte, muiere de care, în 1983, nici nu auzise măcar. Luţă vroia să plece în Marea Nordului, pe o platformă petrolieră norvegiană şi nu era în stare să-şi ia inima în dinţi ca să-i spună nevestei ce planuri îl bântuiau, la fel cum, cu ani în urmă, tot amânase să-l roage pe locotenent să-i dea drumul acasă.
Of, of, avea să se întrebe Luţă, cum de-am plecat eu capul pentru o amărâtă de permisie?
Dar, în noaptea de 13 spre 14 august, 1983, soldatului Roşu Luţă Decebal îi pulsa sub craniu imaginea nucului, numit după el, Decebal, nuc plantat în curte de tatăl lui, în chiar anul naşterii fiului său mai mic. Ce umbră dădea nenorocitul ăla de nuc… Şi ce vin pişcător puteai să bei seara, sub crengile lui!
- Ce ziceţi toarş lent? Prindem şi noi puţină muzică?
Era contrar regulamentului, dar ofiţerul aprobă din cap. De obicei, prindeau un post turcesc cu muzică disco şi new wave, care-i încânta pe orăşeni; cei de la ţară nu ştiau ce să zică dar, oricum ar fi luat-o, pe lângă că era ceva la modă, era, mai ales, contrar regulamentului, aşa că, la întoarcerea în casele lor joase, de cărămidă şi paiantă, răspândite prin bărăganuri, aveau să facă gât în faţa celorlalţi, că ce muzică ascultaţi voi, bă? Că habar n-aveţi pe ce lume sunteţi! Şi aveau să aducă ei casete şi benzi trase de la posturi străine, cu muzică americană şi englezească, iar când cheful avea să ajungă la paroxism, urmau să pună şi ceva muzică de-a lor: o populară nemaiauzită pe vremea aceea, un hibrid între dansurile turceşti, greceşti şi ţigăneşti. Un new wave popular, domne’! Ăia, prin căminele culturale, aveau să zdupăie după nervul cel nou, ultima găselniţă cu bărbaţi ce plângeau după anii de închisoare, cu femei ce-şi chemau acasă amanţii în timp ce soţii erau plecaţi la muncă, melodii cu cuţite, şlagăre cu bătăi – noua muzică populară română, băăăăi! Cum dracu’ de nu ştiuseră de ea până atunci? Care foaie verde? Ce fluieraş? Era vremea gherlelor şi a scrâşnetelor din dinţi, da la Nistru pân’ la Tisa, băăh!
Aşa că, cei de pe vedetă s-au apucat să caute în eter postul turcesc de radio. Ei, da, se auzi Rick Springfield, cu State of the Heart, ritmat de păcăniturile şi de fâşâiturile paraziţilor. Vigia din tribord începu să bată tactul cu piciorul.
Locotenentul zâmbi când îl văzu şi trecu în locul lui:
- Hai, ia du-te şi urmăreşte, tu, radarul! – îi ordonă şi se apropie de copastie, punând binoclul la ochi. Privi în beznă.
- Ce faci, bă, Marine? Păi, îl laşi pe toarş lent să-ţi facă munca, bă? – se amuză timonierul. Între timp, Luţă se strecurase şi el spre puntea tribord şi privea spre mare.
- Ce dracu’, mă, nu se vede nimic pe bezna asta, comentă secundul. Mă, ia uitaţi-vă în frigiderul ăla! Găsiţi, mă, şi voi, ceva mai de doamne-ajută?
- Doar mâncare, toarş lent, sosi, instantaneu, răspunsul ordonanţei secundului.
Luţă nici nu mişcă – nu se sinchisea de nimic, câtă vreme el avea treabă cu astălalt, cu fiul Fevroniei…
- Păi da, ce al’ceva crezi că vreau io, mă? – întrebă secundul. În misiune nu se consumă alcool! Regulamentul e mai mult decât clar!
Pufniră cu toţii în râs – pentru majoritatea, ordinul suna tocmai pe dos: nici o misiune fără coniac!
Luţă privea pe mare, alături de comandant. Se vedeau luminile de la Vama Veche, pâlpâitoare, ca o spumă diamantiferă împroşcată pe ţărm. Valurile semănau cu nişte blănuri moi. Umflate. Nu mirosea deloc a apă – se simţea doar izul de tablă încinsă.
Ce dracu… ce dracu… – căscă ochii Luţă, deodată. Ce face lentul? Nu vede?! Are binoclu, doar… Nu e atent?! Ce dracu’?
Luţă simţi că-l ia cu furnicături. I se păruse, mai întâi, dar apoi devenise sigur: pe mare, la vreo optzeci-nouăzeci de metri de ei, se legăna o barcă pneumatică. Te pomeneşti că toarş lent nu privea spre mica ambarcaţiune!
Na, permisia, îşi zise Luţă, înghiţind în sec. Strigă cu glas tare:
- Ambarcaţiune la tribord, toarş lent! La v’o nooj’ de braţe, folosi el terminologia consacrată pe mare, pentru a da mai multă greutate cuvintelor. Uitaţi! – întinse el degetul.
Toţi priviră în direcţia arătată de el. Nu se vedea mare lucru.
- Mă, tu ai înebunit, exclamă secundul.
Fiul Fevroniei privi prin binoclu.
- Nu văd nimic, remarcă el, potolit.
- Să punem proiectorul, se ambală Luţă, spunându-şi că merita riscul: dacă se înşelase, avea să se aleagă cu un perdaf, dar dacă văzuse bine?
- Bă, Luţă, tu eşti prost, bă, îl luă în primire vigia de la tribord.
- Nu-s’ prost, mă, nu-s’ prost… Toarş lent, pe cuvânt că am văzut ceva…
- Ai văzut-o pe mă-ta-n baie, băh! – zise vigia, pufnind în râs. Vedeţi că ăsta are chef de permisie, toarş lent! Vă spun eu!
Ceilalţi marinari râseră şi ei. Fiul Fevroniei se pregăti să dea ordin de schimbare a cursului, când, Luţă strigă din nou:
- Să-mi sară ochii dacă nu e acolo o barcă! O d’aia de cauciuc, toarş lent! Puneţi proiectorul, pe bune că am văzut o barcă…
Alţi doi marinari se apropiară de copastie şi priviră în beznă.
- Io nu văd nimic, zise unul.
- Ba, parcă… Hm, nu pot să zic, zise altul. Binoclu’ ăla nu v-ajută, toarş lent?
Punând binoclul la ochi, fiul Fevroniei înţepeni: preţ de o secundă foarte scurtă, zări barca lui Andrei. Eh, cum naiba… se miră el.
- Hai, bă, Marcele, aprinde naibii proiectoru’ ăla, că altfel o să se strângă toţi pufarezii la tribord, strigă secundul.
- Ştiţi care sunt consemnele… Aprindem proiectorul doar după ce avem două confirmări vizuale şi…
- Iar am văzut-o! – strigă Luţă. Pentru o clipă, a acoperit luminile din Vamă şi după aia iar a dispărut.
- O fi fost un val mai mare, zise vigia de la tribord.
- Hai să punem proiectoru’ ăla, măi Marcele, zise secundul… Că ne ies vorbe după aia…
Fiul Fevroniei se duse spre prova, scanând întunericul prin binoclu. Cum naiba, dar cum naiba de se potriviseră lucrurile aşa?
- Ei, ce facem? – întrebă, iarăşi, secundul.
- Vă jur că-i acolo, toarş lent! – se rugă Luţă de el.
Secundul se apropie de Marcel şi-i strecură la ureche:
- Dă-le, naibii, de consemne şi aprinde proiectorul ăla, că te pomeneşti cu unu’ d-ăsta că ne dă naibii, în gât, la ceist…
- Ai dreptate, şopti Marcel, după care strigă: Aprindeţi proiectorul tribord!
Aprinseră proiectorul, iar vigia se apucă să baleieze întinderea neagră şi plescăitoare a mării. Ciudat: chiar în clipele acelea, radioul turcesc difuza I’ll be watching you, cu Police.
- Mai în spate, Marine! – se agită Luţă ca un fluture beat, alergând de-a lungul copastiei. L-am lăsat la pupa tribord.
- Mă, dacă nu-i nimic, te zbor la dilibau, scrâşni fiul Fevroniei.
- Ba, are dreptate, măi! – izbucni secundul. E dat în paşte, Luţă ăsta… Ce ochi are…
- Na, c-am prins şi noi unul…
- Al dracu’ Luţă, cu mă-sa, îşi spuneau ei unul altuia.
În plină lumină, Andrei lăsase padelele vraişte şi privea, năuc, drept în proiector, cu ochii holbaţi, ca iepurii ăia pe care îi braconai din maşină, la lumina farului.
- Stop maşina! – ordonă tânărul ofiţer. Pune înapoi! – driiiiing! driiiiiing! Apoi, luă o porta-voce şi strigă spre cel pe care-l părăsise cu vreo cinci ore în urmă: Te întinzi în barcă, cu faţa-n jos, cu mâinile la ceafă!
Se apropiară de el şi-i aruncară o saulă.
- Prinde-o, strigă vigia.
Andrei se execută.
- Vira, vira! – strigă Marcel. Deîndată ce Andrei a trecut copastia, unul dintre soldaţi îl pocni peste gură:
- ’tu-ţi muma ta de bou!
Între timp, apăruse şi maistrul maşinist, gol până la brâu, şi buuuufff! – îl plesni pe Andrei în cap. Andrei se clătină, îi curgea deja sânge din gură.
- Ia vezi-l, mă! Are acte la el? – se interesă maistrul.
Bineînţeles că avea, cu banii laolaltă, în punga de la gât.
- Iete, inginer… – îi frunzăriră hârtia matricolă de la facultate, cu antetul aferent – Fost student, deduse maistrul. Şi are verzitură pe el cât cuprinde! – şi-l izbi, din nou, în burtă, cu sete.
Andrei se îndoi, dar îşi reveni destul de repede şi schiţă un zâmbet vag.
- Râde-al dracului! Râde! Că numa’ de-ai lor pleacă! Numa’ d’ăştia aranjaţi! Ce vă trebe, mă? Ce? – se pornise acum unul dintre soldaţi, participând la spectacol cun un pumn bine plasat.
- De bine, domne’, de prea mult bine pleacă… Ascultă-mă pe mine, zise maistrul şi-i repezi lui Andrei încă un pumn în burtă.
- Gata! Potoliţi-vă! Trebuie să continuăm patrularea! O s-o încaseze cum trebuie de la băieţi, se băgă fiul Fevroniei. La arest cu el!
Îl îmbrânciră pe scările ce coborau spre careu, izbindu-l de pereţii blindaţi al culoarului. Preţ de o clipă, Andrei se opri în loc, privindu-l pe Luţă.
- Ce te uiţi, mă, la el? Ce? Ţi-e ciudă că te-a prins şi vrei să-l ţii minte? Ia, bă, Luţă! Dă-i mă, şi tu, una, să te ţină minte!
Luţă încremenise însă, holbându-se în ochii lui Andrei. Îi curgea sânge din nas şi din buze. Fir-ar a dracu’ de permisie…
- Hai, mă Luţă! Miruieşte-l, bă!
- Terminaţi! – ordonă Marcel. Duceţi infractorul în arest!
Marinarii se îmbulziră în jurul lui Andrei, care înjurând, care scuipând – numai Luţă rămase pe punte, sprijinit de copastie cu amândouă mâinile, privind cu ochii căscaţi larg în urma lui Andrei, nemişcat. Abia acum îşi amintise ce auzise prin sat, pe la colţuri, despre bătăile cumplite pe care le încasase taică-său, un transfug şi el, după ce sârbii îl returnaseră autorităţilor române.
Uite cu ce mi-am plătit permisia, îşi zise Luţă, furios, parcă, pe gândurile astea care-i veneau în minte, nechemate de nimeni. Şi nici măcar nu mi-a făcut nimic…
- Băăă, o să-ţi dea ăştia permisie, îi zise unul dintre colegi, invidios, de parcă i-ar fi ascultat gândurile, numai că Luţă rămase stană de piatră pe puntea care se clătina alene, gândindu-se că tocmai îl trădase pe taică-său.
După trei zile, în timp ce schimba trenul în Gara de Nord ca să se ducă acasă, începu să se gândească la minciuna pe care trebuia să le-o tragă alor săi, ca să justifice gradul cel nou de pe umeri, alături de prea multele zile primite ca recompensă pentru prinderea lui Andrei.
Dar, nu-şi făcea Luţă probleme din atâta lucru: o să le povestească ceva cu o gaură de apă în cală pe care o depistase el, salvând, astfel, vedeta, de la o scufundare sigură, că şi-aşa n-o să înţeleagă mare lucru ai lui.
Şi aşa se retrase Luţă din viaţa lui Andrei Vasilescu, pentru totdeauna.